Zilele trecute, împreună cu colegii de birou am decis sa comandăm ceva deosebit şi ne-a atras atenţia www.eclatite.ro. Spun atenţia pentru că site-ul arată foarte bine, chiar prea bine a fost părerea impărtăşită. Zis şi făcut.

Am sunat la numărul de contact de pe site şi am fost întâmpinat de o voce feminină cu “Bună ziua, ce-mâncăm-azi-punct-ro, cu ce va pot ajuta?” Ulterior am aflat de faptul ca eclatite.ro face parte din proiectul cemancamazi.ro lansat in Bucureşti, Piteşti si Constanţa.

Am ales dintre variantele puse la dispoziţie meniurile de 2 clătite, care costă între 12.3 si 13.8 RON, încercînd sa dăm comenzi diferite pentru a gusta din cât mai multe sortimente. Alegerile au fost Meniul 4 (fajitas de pui+gem de vişine), Meniul 2 (pui cu sos gorgonzola+dulceaţă de afine), Meniul 16 (file de şalău+dulceaţă de fructe de pădure) şi Meniul 3 (carbonara+dulceaţă de coacaze).  Mi s-a spus că o să dureze aproximativ o oră.

După o aşteptare de 50 de minute, m-a sunat băiatul ce a adus comanda. Am plătit şi am luat in primire o pungă foarte bine împachetată şi branduită cu www.cemancamazi.ro.

Nerăbdători şi curioşi, am deschis să vedem cum au reuşit sa ambaleze două clătite umplute. Am fost plăcut impresionat să observ cutiile din carton laminat ce încă erau calde cu o clătită mai mare umplută cu fajitas (în cazul meu) iar lângă, separată de un carton, o clătită umplută cu gem de vişine. Toate meniurile au venit ambalate exact la fel, impreună cu şerveţele, cuţit si furculiţă de plastic.

Din punct de vedere al gustului, cea mai interesantă de departe a fost Pui cu sos gorgonzola. Fajitas a fost de asemenea foarte gustoasă, cea cu şalău ar mai avea nevoie de un condiment pentru peşte, iar carbonara mi s-a părut cea mai puţin interesantă. Desertul a fost normal, clătite cu diferite tipuri de dulceaţă. Cantitativ nu trebuie să vă faceţi griji, eu de obicei nu mă satur cu puţin, iar clătitele acestea mi-au fost suficiente. A se observa consistenţa umpluturii în cazul clătitei fajita.

În concluzie, nouă ne-a plăcut mult comanda livrată de eclatite.ro, am fost plăcut impresionaţi de prezentare, ambalaj şi rapiditatea cu care s-au mişcat. Nu aş putea să mănânc zilnic de la ei, însă este o alternativă binevenită în peisajul gastronomic bucureştean de comenzi la birou pentru un prânz corporatist.

Am intrat şi m-a luat în primire o ospătăriţă ce m-a condus până la o masă de două persoane la fumători, exact cum îi răspunsesem la întrebări. Am luat loc şi în scurt timp a trecut pe-acolo un domn ospătar ce mi-a dat meniul ca să am cu cine să mă consult.

Am ochit eu de prin meniu ceva ce suna foarte tentant pentru mine la ora aia: o porţie de cartofi la cuptor (5 lei jumate) şi ficăţei de pui la tigaie (15 lei jumate) şi o apă plată (5 lei) în pregătirea unei seri udată cu multă bere împreună cu nişte prieteni.

Preventiv, am întrebat cam cât va dura până să-mi primesc ficăţeii. 15-20 de minute. Nu mi s-a părut foarte mult, ba chiar m-am bucurat, restaurantul era plin şi era un semn că se găteşte mult proaspăt şi nu primesc o porţie de ficăţei la microunde.

E drept, că în următoarele 45 de minute această aglomerare de clienţi şi atenţie în a găti proaspăt fiecare porţie în parte m-au cam făcut să regret alegerea restaurantului. Din bucătărie curgeau într-una platouri şi platouri cu mâncare, nici una însă a mea.

Când în final au ajuns la mine şi ficăţeii comandaţi, deja întârziasem la ora stabilită pentru bere, dar fiind vorba de prieteni, am dat un semeseu şi mi-am văzut de papilele gustative.

Atât cartofii cât şi ficăţeii au fost foarte bine făcuţi. Cartofii erau rumeni şi presăraţi cu firicele de rozmarin. Ficăţeii fuseseră făcuţi sote în ceapă şi morcovi mărunţiţi, o combinaţie ce mi s-a părut foarte interesantă.

Aş recomanda oricui o masă la City Grill, dar cu menţiunea de a-şi asigura suficient timp la dispoziţie.

Am urcat la etaj şi am dat de o cantină destul de măricică. În mod ordonat ne-am aşezat la coada de înfometaţi ce-şi culegeau câte-o tavă, câte-un tacâm, şi studiau cu ochi mari mâncarurile din care puteai alege.

Eu unu mi-am umplut cu răbdare tava, am plătit la ieşire şi m-am aşezat la masă, urmând să iau la rând fiecare fel de mâncare de pe tavă.

Am început cu chifteluţele. Erau 10 la număr, foarte egale ca mărime şi foarte cărnoase ca şi consistenţă. De bune erau bune, dar sosul în care erau îmbăiate, un sos dulce acrişor ce-mi amintea de acel „gravy” american (nu ştiu cum i-aş spune în română), era puţin ciudăţel. Lângă chiftele am avut în meniu o porţie de cartofi natur, foarte normali de felul lor. Cel mai ciudat element de pe farfurie era în schimb o grămăjoară cam cât două chiftele de… dulceaţă. Eu cred că era dulceaţă de prune.

Nu am înţeles foarte bine cum trebuia mâncată combinaţia aia, dar dulceaţa am lăsat-o de-o parte şi am păpat chiftelele şi cartofii cu un sos de maioneză cu usturoi luat separat. De bun a fost bun, dar nota de fundal al gravy-ului trebuie să recunosc că era destul de ciudată.

După asta am mâncat o prăjitură cu caramel, destul de banală de felul ei, cam cum ai găsi la cea mai uzuală cofetărie.

A fost însă cea mai ieftină şi îndestulătoare masă avută într-o săptămână la Bucureşti. Pe ce am povestit mai sus, dimpreună cu o chiflă şi o apă plată la jumate, am plătit 16 lei. Nu aş recomanda nimănui însă să mănânce acolo dacă vrea hrană bună.

Fiind cazat în zonă, la o distanță pietonală rezonabilă de localul ăsta, într-una dintre seri am ajuns cu foamea mea cu tot la o masă de la etaj. În fața pultului cântau niște neni. Muzica era instrumental – populară cu foarte mult bun gust. Mă hazardez să menționez un pian și o vioară, dar la ce foame îmi ținea de urât nu pot spune că eram foarte interesat să rețin cu exactitate.

După vreo 45 de minute de așteptat cu meniul sub nas, un meniu splendid decorat cu imagini din cele mai sadice pentru ochii unui provincial înfometat, am reușit să atrag atenția unei ospătărițe și am comandat o porție de kapama de miel în spanac cu smântână.

Trebuie să recunosc că am comandat cu emoție, carnea de miel fiind cam la fel de rară în regimul meu alimentar cum e în regimul oricărui alt românaș de rând. Combinația cu spanac și smântână nu sugera cu nimic mai multă încredere în acea kapama, dar mi s-ar fi părut puțin degeaba să-mi fi comandat la renumita Tavernă a Sârbului cartofi pai cu șnițăl de piept de pui.

N-a durat mult, puțin sub 5 minute, iar sub nas îmi aburea o tavă din aia înaltă (gen oală) din ceramică, plină cu mult verde în care pluteau bucăți negricioase de carne și rotocoale răzlețe de smântână. Aspectul mă ducea cu gândul la bucătăria klingoniană, dar mirosul era incredibil de îmbietor.

Cu teamă și poftă am înfulecat o primă lingură de… chestie verde cu carne. Da, era spanac, iar carnea departe de a avea acel iz de oaie, părea chiar frumos aromată. Potrivirea gusturilor era suprinzătoare, dar de îndată ce am amestecat puțin și cu smântâna de pe-acolo, am decretat că îmi plăcea mult de tot. Sincer, mâncarea a fost bună. Carnea în schimb, n-ai fi crezut că e de miel, dacă nu citeai în meniu. Totuși nu semăna nici cu cea de pui, nici cu porcul nici cu vita, era un mănunchi de arome foarte faine.

Prețul a fost demn de renumele restaurantului: 27 de lei o porție sănătoasă de kapama din asta și 4 lei o lipie integrală (care era de fapt mai degrabă o pâine de casă semidospită decât lipie din aia de șaormă).

Foarte încântat de alegerea mâncării, m-am gândit să mă felicit cu un desert. Așadar, cu o nebună poftă de turist m-am aruncat pe o porție de clătite cu gem. Cum domnița ospătăriță mi-a dat de ales între prune și caise, am ales caise – de dulceața de prune mă săturasem o copilărie întreagă.

Vin și astea rapid de tot, și cu toată pofta, îmi înfig colții în prima clătită din cele două… Nu mușc bine din clătită când ochii mi se măresc și falca mi se oprește din mestecat. Prune! După fanteziile mele gustative cu gemul de caise din ultimele 5 minute, dezamăgirea a fost cruntă. Cum ospătărița nu era prin zonă, iar pofta de clătite tot nu-mi scăzuse, am păpat porția fără probleme. Prețul însă puțin cam măricel, dar deh – ești în București: 10 lei.

La plăteală, am întrebat-o pe ospătăriță:

- Da’ cum de-ați rămas fără gem de caise chiar înainte să comand eu?

- Dar VAI, cum să rămânem fără? Gem de caise v-am adus, doar că la noi gemul de caise are gust identic cu cel al magiunului de prune. Toată lumea crede că gemul de caise e de prune, dar de fapt nu e.

-

- Gemul e făcut de casă și ăsta e gustul lui, dacă doriți vă dau să gustați și gemul de prune, vă veți da seama de diferență.

În tot acest timp, muzicanții cântau de Grădina lui Ion și păsările care dorm. Cam așa cred că dormea și domnița ospătăriță când mi-a luat comanda de caise fără să-mi menționeze că la ei caisele au de fapt gust de prune… dar na, eram turist în București.

Mi-am demostrat această teorie cu alte două francize americane, KFC şi McDonalds. În principiu cred că are legatură cu faptul că angajații sunt mai atenți, iar echipamentul este nou.

Dintre francizele americane de la noi preferata mea este de departe Burger King. Motivele sunt urmatoarele: îmi place foarte mult gustul cărnii facute pe grătar de la ei și  poți adaugă la orice burger jalapenos murați, pentru un plus de picant. De asemenea, cred că  mâncarea arată foarte apropiat de reclamă, iar acest lucru este important dacă ai așteptări create de advertising.

Dar revenind la Burger King-ul din Piața Romană, locul arată foarte nou și îngrijit, au terasă afară pentru zilele călduroase, iar în interior sunt poze cu Bucureștiul vechi. Personalul este nou, atent și calificat.

Având în vedere că mai încercasem burger de vită, cât si faptul că nu mi-era foarte foame, am ales să încerc meniul de la oferta actuală, Crispy Chicken. Pentru suma de 10 lei, primești un burger mediu, cartofi si suc (cola, fanta, sprite) tot medii. Am fost servit de o domniță zâmbitoare, am cerut fără gheață, și am primit mâncarea în mai puțin de 4 minute pentru că erau puțini clienți la ora respectivă.

Cartofii și sucul au fost la fel cum s-ar aștepta oricine de la un restaurant franciză de gen, burgerul a fost bine făcut, sărat așa cum i-ar fi plăcut colegului Infidel, deci a mers foarte bine Sprite-ul fără gheață după el. Mi-a venit în minte o scenă dintr-un film legendar, după ce personajul gustă dintr-un Big Kahuna burger, bea sprite și spune: “That hit the spot!”.

Acest meniu este perfect pentru momentele când nu ți-e foarte foame, ai puțin timp la dispoziție și vrei să te alimentezi cu energie. Carbohidrați, grasimi, glucide într-un pachet mic si ieftin.

Per total, a fost o experiență plăcută, iar dintre variantele de burger joints din București, Burger King este preferata mea.

Ei și cum stăteam eu pe peron, mă trezesc cu o poftă nesimțit de vinovată de un senviș din ăla plasticat de la McDonald’s. Nici o problemă, era unu chiar pe colț și n-am mai stat pe gânduri.

Intru deci pe la 4 dimineața în acest templu culinar al călătorilor CFR prin București. Mă pun la o coadă ce părea să aștepte mâncărică. Visam deja la un cheesburger din ăla de-al lor cu niște cartofi cu aromă din aia de american.

Tot visând eu la festinul ăsta păcătos, ajung la tejghea: „sărumânile, un cizburgăr și-o kilă de cartofi prăjiți vă rog tare frumos” (în bucurești pare să fie de efect s-o dai cu țărănisme din astea ardelenești, hăhă). Privindu-mă blând în ochi îi aud glăscioru’ ca de mierlă: „nu mai avem nimic din gama aceea de produse până la ora 10”. Și-așa am rămas eu mască.

Așadar și prin urmare. Ce se-ntâmplase: ăștia de la McDonald’s au introdus un meniu de dimineață. Da’ nu meniu în sensul că printre toate celelalte or mai făcut un senviș cu omletă și-l dau cu cartofi și suc, ci au schimbat toată gama de produse.

Nu știu încă dacă a ajuns schimbarea în toată țara, dar zicea tanti de la tejgheaua din gară că au început de curând cu Bucureștiul și urmează să fie peste tot la fel. Chiar am întrebat azi la Mc-ul din Timișoara, ăla de lângă spital, și nu păreau să știe despre ce-i vorba.

Dacă intri în McDonald’s înainte de ora 10 dimineața îți poți lua produse cum ar fi: McMuffin Fresh (chiflă, felie carne porc, brânză cheddar, etc.), Sausage McMuffin, Sausage McMuffin cu Ou, Lipie cu Salam, Mic Dejun Mare, Omletă (!) – cu șuncă sau cu bacon, Clătite, etc.

M-am crucit eu ce m-am crucit, da’ n-am mai rezistat de foame și mi-am comandat un inofensiv McMuffin Fresh, clătite cu gem de caise și o cafea mare.

Ce mi s-o părut cel mai ciudat la McMuffinu’ ăla era că avea o chiflă complet diferită față de tradiționala pâine cu zahăr și-aromă de american tipic McDonaldească. Era o pâine cu o consistență mai seacă și aducea a toast. În chiflă găseai, cum am scris și mai sus, o felie (de fapt chiftea turtită) de carne de porc, o felie din aia de brânză topită cu aromă de Cheddar, o felie de salată verde creață de soiu’ Eisberg, câteva feliuțe de roșii și niște maioneză. 7 lei (grr.)

Ca orice altceva de la McDonald’s nu a fost o mâncare extraordinară, dar părea consistentă și era complet altceva față de paleta de gusturi și arome specifice de ani de zile prin McDonald’s România.

Clătitele au fost… simpatice. Aveau o textură mai degrabă de waffles, dar subțiri fiind, nu puteau fi confundate. Le-am uns cu niște gem dintr-o cutiuță din aia de plastic, dar gemul nu mi-a ajuns la o porție de două clătite. Sau mă rog, oi fi eu obișnuit cu mai mult gem decât ar fi normal. Prețul cam mare zic eu – 5 lei două clătite și 1 leu gemul.

Cafeaua e aceeași cafea de McDonald’s cu aromă de carton și mi-a picat foarte bine înainte de drumul de 8 ore cu trenul, am dormit dus.

Cam asta fu experiența mea cu micul dejun de la McDonald’s. Știu că pe dincolo e de mult așa, dar parcă cheesburgerii ăia clasici îs delicioși dimineața. Voi ați încercat meniul ăsta nou? Dacă da, cum vi s-a părut?

Zic procesul pentru că n-a fost aşa de uşor precum ar putea părea o rezervare la un restaurant Ca orice tânăr aflat în floarea vârstei în anului 2011, am intrat pe site-ul Chinese Garden şi m-am lovit de două butoane mari de livrări la domiciliu. Am trecut privirea peste site, n-am vazut niciun număr de telefon scris mare cum se găsesc pe la alte restaurante, aşa că m-am uitat mai atent, am zărit butonul restaurant, am ajuns până la urma pe site-ul restaurantului Chinese Garden din Bucureşti şi am format numărul de acolo. M-a întâmpinat o voce repezită spunându-mi Ce mâncăm azi, bună ziua!

Iniţial am rămas puţin perplex, apoi m-am recules şi am întrebat Chinese Garden? Domnul respectiv mi-a răspuns da (?1?) şi m-a întrebat ce doresc să comand. I-am spus că aş dori să “comand” o rezervare la restaurantul dumnealor din Bucureşti, după care mi-a spus că trebuie să sun la alt număr pentru rezervări. Am sunat şi la acel număr şi am reuşit până la urma să fac rezervarea, mai apoi dându-mi seama că ar fi trebuit să mai dau încă un click pe “restaurant” din următorul meniu

Dar să revenim la locaţie. Trecând peste gheaţa de la intrarea în curte şi scările înguste şi alunecoase, mi-a plăcut interiorul restaurantului. În primul rând am sesizat lipsa mirosului de mâncare, lucru destul de des întâlnit la restaurantele chinezeşti în general. În al doilea rând buna aranjarea meselor şi a interiorului în general dă senzaţia unei atmosfere calde şi prietenoase.

Am fost la o oră neobişnuită pentru o masă, cred că era în jur de ora 17, prin urmare restaurantul era gol şi asta a făcut să roiască aproape tot personalul pe lângă noi – mai exact trei doamne, dintre care una cred că era fie şefa de restaurant, fie chiar “patroana” Un lucru ce merită menţionat pentru cei ce practică mersul la restaurant cu copilul mic (cum a fost cazul nostru) este că nu au scaun de copii, însă au promis că vor lua unul.

La capitolul curăţenie nu am nimic de comentat, locul este foarte cochet şi curat, toaletele sunt noi şi bine întreţinute, aşa că primesc nota maximă fără alte menţiuni.

Am trecut la a comanda, ne-am ales o supă de creveţi, pacheţele de primăvară cu legume, o salată de ţelină cu alune, o porţie de spaghete cu creveţi şi legume şi o portie de cartofi cu urechi de lemn.

Supa a fost caldă, bună şi plină de creveţi, lucru mai rar de întâlnit în zilele de astăzi, când trebuie să cam vânezi orice ingredient cărnos din felurile de mâncare

Pacheţelele au fost delicioase, calde şi bine strânse, mergând foarte bine în combinaţie cu cele 3 sosuri disponibile. Salata de ţelină a fost caldă şi cu multă, multă ceapă:

Felul principal a fost săţios şi din plin, prin urmare spaghetele a trebuit să le luăm la pachet:

N-am mai mâncat până acum combinaţia de cartofi şi ciuperci, însă pot să spun liniştit că cea de la Chinese Garden a fost una foarte reuşită!

În încheiere aş mai adăuga că personalul s-a purtat impecabil cu noi, au fost foarte serviabili şi amabili. Preţurile sunt rezonabile pentru un chinezesc cochet din Bucureşti, toată nota de mai sus, inclusiv două limonade şi un cocktail din partea casei ca şi mărţişor pentru doamna mea, fiind 99 de lei.

Totuşi nu le-am dat nota maximă la servicii pentru că mai sunt câteva puncte ce merită ”rezolvate”, anume:

• scaunul de copil
• numărul de telefon pentu rezervări mai vizibil pe site
• gheaţa de la intrare
• ştergarele pentru masă – dacă nu sunt din material cum poate s-ar preta la un restaurant elegant precum Chinese Garden, măcar nişte şerveţele de hârtie premium cred că îşi pot permite

Una dintre melodiile băieților cu sarmalele reci zice cam așa:
“Violeta duce găleata la gunoi/ Răspândind aroma dragostei”
Eu pot spune că “Violeta (a)duce mâncarea cu liftul/ Răspândind arome peste tot”

O bună prietenă mi-a tot vorbit numai de bine despre un loc tare fain de mâncat, fără fum, cu preparate naturale şi cu oameni pasionaţi de ceea ce fac.

Aşa am ajuns ieri, la invitaţia prietenei mele la Violeta’s Vintage Kitchen. Pe “Violeta” o găseşti aproape de Piaţa Universităţii, mai exact pe Str. Batişte, nr. 23 (colţ cu J.L.Calderon).

Cum amândouă eram înfometate şi cu 2 puştoaice după noi, ne-am gândit că ne-ar prinde tare bine să mergem şi să mâncăm ceva cald într-un loc prietenos cu copiii.

De cum am intrat, prietena mea a şi fost salutată de domnişoarele care serveau şi de un domn prezentabil. Am aflat ulterior că este soţul Violetei, cel care o ajută să devină celebră. După ce am terminat de mâncat a venit chiar la masa noastă să stea de vorbă cu fetiţa prietenei mele. Frumos din partea lui că îşi cunoaşte clienţii fideli şi îi face să se simtă bineveniţi de fiecare dată. Mai rar îmi este dat să văd astfel de bune obiceiuri din partea proprietarilor unui restaurant. Bravo!

Trecând la meniu, acesta era variat, pentru toate gusturile. Noi am ales o ciorbă de cartofi cu sfeclă roşie, o salată de praz cu orez şi o salată de cartofi cu peşte afumat.

La începutul relatării vă spuneam că “Violeta” (a)duce mâncarea cu liftul. Ei bine, chiar aşa e!

Restaurantul foarte cochet amenajat, se află la parterul unei case, iar bucătăria este deasupra sa, la etaj. Astfel, bucatele şi numai bucatele vin cu liftul, mirosul rezultat în urma preparării rămânând în bucătărie, unde îi este şi locul.

Ciorba a fost foarte bună şi îndestulătoare. Salata cu cartofi şi peşte pe care am comandat-o nu mi-a plăcut foarte mult. În principal pentru că peştele era cam puţin comparativ cu cantitatea de cartofi.

Cel mai mult şi cel mai mult, mi-a plăcut pâinea. Avea o culoare roşiatică, de la roşii binenţeles , era plină de bucăţele de măsline, aromată cu oregano şi plăcută la atingere datorită uleiului extravirgin de măsline. O grozăvie de pâine! Şi nu numai mie mi-a plăcut atât de mult, ci şi domnişoarei mele care a devorat mai bine de jumătate de chiflă

Vara cred că este şi mai interesant să mergi la Violeta’s Vintage Kitchen, mai ales dacă prinzi o masă la terasa din spate. Terasa nu este foarte mare, dar e frumos amenajată.

Aşa-i că nu v-am spus cine este Violeta până acum? Violeta este o tânără şi frumoasă mămică a trei copii care a ales să le gătească atât lor cât şi celor care îi trec pragul restaurantului bucate precum cele preparate în casă de bunicile noastre. Se pare că i-a ieşit.

Preţurile nu sunt cele mai mici din Bucureşti, dar ţinând cont de prospeţimea ingredientelor folosite şi a locaţiei centrale cred că merită. Mai exact, pe o ciorbă şi o salată am dat aproximativ 25 RON.

Totuşi am plecat cu un mic regret de la restaurantul Violetei: lipsa unui scaun de copii. Poate vi se va părea subiectiv regretul meu, dar aşa este întreaga relatare.

Cred că investiţia în unul-două scaune de masă pentru copii, care se pot chiar ataşa de mese este infinit de mică comparativ cu utilitatea lor şi liniştea părinţilor care vin să ia un prânz sau un brunch cu copilul.

Sper ca Violeta să citească aceast articol şi că va achiziţiona măcar un scaun. Iar data viitoare puştoaica mea va putea sta în scaunul ei, iar eu voi savura bucatele făcute sus şi aduse cu liftul jos

De obicei, pe 24 decembrie evit mâncărurile “de dulce” şi le aleg pe cele bazate pe legume. Aşa îmi spune mie sufletul că ar fi mai bine să fac. Iar eu îl cred!

Şi pentru că nu mai aveam tragere de inimă să mă apuc de gătit, l-am luat de braţ pe Domnul meu şi i-am îndrumat paşii către “Emmi” – fast food-ul de data asta

Emmi Fast Food are o poziționare destul de bună, mai exact pe Şoseaua Iancului, nr. 7, aproape de staţia de metrou Piaţa Iancului. Fiind poziţionat stradal, poţi comanda direct la geam, dar pentru că afară era destul de frig, am ales să intrăm înăuntru.

Cum am deschis uşa am fost întâmpinaţi de o doamnă zâmbitoare, cu o şapcă albă pe cap care ne-a lăsat minute bune să ne holbăm la vitrinele cu mâncare înainte să ne întrebe ce comandăm. Când ne-am hotărât, am revenit la dumneaei şi i-am cerut:

• o porţie de mâncare de ciuperci
• o porţie de cartofi ţărăneşti la care am asortat o salată de murături
• 4 chiftele de falafel
• un desert oriental

După ce am comandat, aceeaşi doamnă zâmbitoare ne-a invitat la o masă până ce ni se vor încălzi preparatele. Mare ne-a fost surprinderea. Cu tot rânjetul ce ne-a apărut brusc pe faţă, ne-am ales o masă mai retrasă. Astfel, puteam vedea atât bucătăria, atunci când cineva îi deschidea uşa, cât şi restul fast food-ului, mulţumită unei oglinzi ce acoperea un întreg perete.

Un prim semn bun pentru noi a fost apariţia domnilor din poza de mai sus. Păreau de-ai casei, după familiaritatea cu care vorbeau cu cei care serveau/încălzeau mâncarea şi mai important decât asta, după cum savurau mâncarea comandată.

Între timp, pe masă ne-a fost adusă o farfurie cu câteva rondele de ridichi, ardei iuţi şi vreo 2 sferturi de lămâie din care ne-am înfruptat din plin.

După doar câteva minute de aşteptare, timp suficient pentru a vizita şi baia, care era destul de curată, am primit toate felurile comandate, mai puţin desertul.

Domnul a ales să înceapă cu mâncarea de ciuperci, iar eu cu cartofii, falafelul și murăturile.

Culoarea puţin aurie şi gustul uşor condimentat al cartofilor m-au făcut să-i consider absolut delicioşi. Chiftelele de falafel de la Emmi au fost de asemenea o experienţă interesantă. Mărimea lor ne-a luat prin surprindere, iar gustul ne-a plăcut mult.

Mâncarea de ciuperci avea gustul celei făcute în casă, cu ceapă şi sos de roşii din belşug. Domnul a devorat-o, mie lăsându-mi destul de puţină, suficient însă pentru degustare

Salata de murături s-a ridicat şi ea la nivelul de gust şi cantitate al celorlalte preparate, aşa că după ce le-am înfulecat pe toate, ne-am declarat giftuiţi de-a dreptul.

Şi exact când spuneam cât de bine am mâncat, ne aducem aminte de desertul oriental. Îl cerem doamnei zâmbitoare şi în mai puţin de 3 minute ni-l aduce însoţit de 2 linguriţe.

Fiecare înghiţitură pe care o luam reprezenta o provocare, atât pentru mine cât şi pentru domnul, în a descoperi ingredientele. Am reuşit să identificăm: arpacaş, nuci (foarte multe), migdale, alune, caise confiate, smochine, stafide, alune de pădure, scorţişoară şi fasole. Da, da, fasole, aţi citit bine!

Imediat ce am simţit fasolea, mi-am dat seama că patronii trebuie să fie turci sau tătari, deoarece în copilărie am avut ocazia să văd cum tătarii din Dobrogea prepară acest desert la zi de sărbătoare.

Textura păstoasă dată de arpacaşul fiert cu mult zahăr şi abundenţa fructelor uscate şi a alunelor fac din acest desert o adevărată minunăţie culinară.

Din câte am aflat eu se prepară şi se împarte vecinilor în ziua de Ashura, o sărbătoare similară cu cea a Sfinților 40 de Mucenici (9 martie).

Toate bunătățile astea au costat 40 RON, un preţ corect ţinând cont de raportul calitate-cantitate-preţ.

Şi pentru ca experienţa noastră la Emmi Fast Food să fie completă, la terminarea mesei primim din partea aceleaşi doamne care ne-a zâmbit tot timpul 2 şerveţele umede “brandate”

În speranţa că data viitoare când vom mânca la Emmi,  o vom întâlni poate şi pe Emmi-domnişoara, închei aici ultima incursiune a anului 2010 din Bucureşti.

1 – pentru că stimabilul şi onorabilul meu coleg, Gerhard Ştrudel a început Raidul din Piaţa Victoriei eu am ales să încep un raid al livrărilor la domiciliu, în special cele care livrează şi în zona Obor;

2 – motivul pentru care am ales livrările la domiciliu e simplu: meseria de tânără mămică nu îmi dă foarte mult timp pentru activităţi casnice, gătitul în speţă.

Aşadar raidul început cu Trenta Pizza şi DELIveryCIOS continuă azi cu Pizza Hut Delivery.

Din motivul menționat la punctul 2, am ales să comandăm, eu şi Domnul meu 2 pizza. Ploaia mărunţică de afară se transforma într-un polei demn de un patinoar, aşa că cineva care să ne aducă cele două pizza ar fi prins numai bine. Nu a fost însă chiar aşa. Asta pentru că în momentul comenzii, Domnul meu a fost informat, cu părere de rău ce-i drept, că nu livrează din cauza vremii (sau poate a vremurilor ). Pentru că foamea era mult prea mare, Domnul meu s-a “oferit” să meargă şi să ridice el comanda.

Cei de la PHD livrează pe scutere. Deşi acum vremea s-a mai domolit, dacă iarna îşi reintră în drepturi, cum se tot preconizează, mă întreb ce vor face? Vor închide prăvăliile pentru că scutecerele nu se vor putea deplasa? Poate că da sau poate că nu. Rămâne de văzut.

Timpul de livare promovat este de 10 minute. Aşa e domnule! Pizzele chiar au fost gata în 10 minute. Aşa că în 15 minute Dl. Soţ era deja pe drumul înspre casă cu mâncarea.

Mâncarea a însemnat: o pizza Quatro Formaggi, o pizza Roma şi o porţie de cartofi copţi cu brânză. Pentru că ne-am luat singuri comanda am primit chiar şi un bonus: 2 băuturi de 0.5 l din gama Pepsi

Din păcate bonusul nu îi ajută să primească mai mulţi cârnăciori. Şi asta din mai multe motive:

• porţia de cartofi a fost cam pârjolită;

• blatul celor 2 pizza era extrem de “pufos” şi din când în când te trezeai cu chestii lipite de cerul gurii;

• pizza Quatro Formaggi avea prea mult sos de roşii, aşa că brânzeturile şi-au pierdut din savoare rău de tot;

• sosurile pentru pizza erau de fapt ketchup ieftin ambalat în cutiuțe de 50g;

Partea cea mai bună a experienței numită Pizza Hut a fost cea legată de servicii. Au fost foarte amabili şi orientaţi către clienţi, atât la telefon cât şi la faţa locului. Domnul meu a fost plăcut impresionat şi de ce a văzut la ei în bătătură: curăţenie peste tot, pereţi plini de postere ce lasă gura apă înfometaţilor, angajaţi bine şcoliţi în ale interacțiunii cu clientul. Ce să mai, serviciile au fost de 5 cârnăciori!

Preţurile mi s-au părut cam mari pentru cantităţile oferite şi mai ales pentru gustul preparatelor.

Per ansamblu, la capitolul mâncare stau la fel de prost ca şi cei de la Mc (din punctul meu de vedere), însă serviciile şi curăţenia impuse probabil de politica de multinaţională ridică nota finală.

Eu am să mă gândesc de 2-3-4 ori înainte să mai comand ceva de la ei, dar poate voi veţi avea mai mult succes. Sau aţi avut deja?

Mi-am trecut peste orice posibilă reticenţă legată de mâncatul la un fast-food şi m-am așezat frumos la coadă fără prea mari aşteptări. Mare mirarea mi-a fost să văd că lumea chiar se înghesuie acolo, unii chiar se băgau în faţă. Abia atunci mi-am zis: “Chiar e rost de ceva bun aici”. Ba chiar la un moment dat a venit un nene care a parcat fix acolo, la buza fast-food-ului, mai mai să dea peste oamenii care se înghesuiau la coadă, în încercarea de a ajunge cât mai repede la … mâncare.

De la exterior localul arată destul de nasol, “firma luminoasă” e destul de ponosită şi decolorată, dar la o privire mai de aproape, înăuntru arăta destul de decent. Adică era cam totul pe acolo inox, gresie, faianţă, dar recunosc că n-am apucat să studiez în detaliu acest aspect. Hai să zicem că nu m-am gândit la curățenia locului în timp ce am comandat, deci putem considera că e OK

După ce am înaintat câţiva paşi (erau destul de operative tantiile care serveau), am început să văd şi eu meniul zilei. De fapt sunt meniurile zilei, pentru că oferta este destul de variată şi chiar arată bine:

Printre preparate am văzut atât mâncăruri gătite, cât şi peşte la grătar sau preparate de post, ceea ce m-a surprins în mod plăcut. În acelaşi timp am început să-mi dau seama de ce e aşa îmbulzeală: porţiile erau mari, generoase şi preţurile foarte accesibile! Aşa cum spunea şi Matilda, meniurile cu carne costă 13 lei şi cele fără carne 9 lei. Păi fraţilor, în zonă nu prea se găseşte nimic asemănător la aşa preţuri!

Mi-am frecat palmele şi am comandat o tocană de ciuperci cu salată şi chiflă la 9 lei. Aveau 2 salate disponibile: de sfeclă roşie şi varză cu alte vegetale. M-a văzut tanti de acolo că stau în dubiu, aşa că m-a întrebat direct: nu vreţi din ambele? M-am luminat la faţă, am zis “Ba da!” şi am plecat cu plăsuţa cu mâncare.

Din păcate abia la birou am observat că nu era pusă bine caserola şi plasa de plastic era plină de tocană:

Îmi spuneam în sinea mea: “era prea frumos să nu se întâmple nimic!”. Deja îmi făceam planuri despre ce altceva pot să-mi comand, obişnuit fiind cu porţiile care odată vărsate, poţi să-ţi iei adio de la ele. Ei bine n-a fost aşa! Când am deschis caserola am văzut că mai era arhi-suficientă tocană:

Probabil că totul a fost de la excesul de zel al angajatei de acolo, să pună cât mai mult, să fie clientul mulţumit. Tocana a fost bună, salata la fel, prin urmare nu mă pot plânge de mâncare, dar nici nu a excelat.

Concluzionând, pentru meniul de mai sus la 9 lei în Piaţa Victoriei din Bucureşti, credeţi-mă că am fost mulţumit şi fără pretenţii!

Îmi place la ei faptul că sunt operativi chiar şi atunci când este multă lume (adică în jurul prânzului) dar nu-mi place că totuşi locul este foarte mic şi la orele de vârf cu greu îţi faci loc până la vitrină. Nu mai zic de numărul de locuri disponibile pentru a mânca acolo, cred că sunt vreo 6 în total. Apoi dacă vrei să mergi la toaletă mai bine te ţii, eu am fost o singură dată şi mi s-a părut oribilă. Toate instrumentele de spălat (mop, găleată, detergenţi, o scară, o lopată ?!? şi alte cele) erau la vedere şi lipsea hârtia igienică. M-am prins totuşi că există hârtie, dintr-un afiş pe care scria ceva de genul “Datorită faptului că hârtia albastră nu se dizolvă în apă, vă rugăm să o aruncaţi la coş”. Ei bine hârtia albastră este “după colţ”, oarecum inaccesibilă, sau cel puţin nu la vedere. Aşadar la capitolul curăţenie sunt depunctaţi major, după părerea mea fiind mai bine să închidă toaleta decât să o ofere în aceste condiţii.

Dar hai să trecem la mâncare, că probabil din motivul ăsta citeşti acest articol La Snack Attack îmi plac cel mai mult supele şi ciorbele. Le fac foarte foarte gustoase şi în fiecare zi au atât o ciorbă cu carne, cât şi o supă vegetariană/de post. Acestea sunt disponibile pe zile (lunea ciorba cutare şi supa cutare, marţea altele ş.a.m.d.) şi pentru mine este o garanţie că sunt proaspete. O altă garanţie a bunătăţii lor este faptul că de pe la ora 14 încolo nu mai au nici supă, nici ciorbă, deci sunt cerute! Ultima oară am încercat supă cremă de legume şi a fost delicioasă:

Trecând la restul mâncărurilor, mie mi se par oarecum scumpe, deşi se vede că sunt proaspete şi împachetate cu grijă. Aşa cum spuneam mai sus nu-mi plac deloc sandvişurile de tip triunghi, cu pâine de tip toast, care ţi se lipeşte de cerul gurii când muşti înfometat. Am încercat panino cu şniţel de pui şi a fost peste aşteptări, având în vedere că nu era cu pâine de tip toast, ci cu baghetă. Printre produsele trecute recent prin furculiţă şi stomac se numără:

Orez basmati cu legume coapte – orezul în sine puţin cam fad a fost ajutat însă de legumele zemoase. Împreună fac un mix bun, separat nici să nu vă gândiţi!

Piept de pui la grătar cu salată de andive – andivele erau proaspete, puiul era rece (stând la frigider). Într-un vis frumos asta era o combinaţie ce merita separată, încălzit puiul de unul singur şi reunit mai apoi cu andivele reci pentru fericirea papilelor gustative:

Sarmale de orez şi ciuperci Trebuie să recunosc că au fost printre cele mai reuşite sarmale de post pe care le-am mâncat până acum. Nu vă imaginaţi că sunt un expert în sarmale, însă acestea au fost exact cum trebuie, puţin picante şi bine aromatizate:

Pătrunjelul de aspect (ca de altfel şi alte ornamente inspirate la alte produse) fac produsele mult mai apetisante şi Snack Attack se pricepe la partea de prezentare a produselor. Iată cum arată vitrina Snack Attack Victoriei:

Pentru desert am ales Amina, foarte echilibrată şi destul de săţioasă având în vedere că este pe bază de arpacaş. Da, ăla din care se face coliva, poate de acolo îi şi vine numele Amin…a :

Deserturile de la ei mi se par extrem de scumpe, un chocolate mousse de 200g fiind aproape 9 RON şi un muffin de ciocolată în jur de 6 RON. Cred că amina de mai sus costă 5.5 RON şi merită spus că şi sucurile/apele sunt scumpicele.

Închei prin a spune că Snack Attach şi-a făcut de multe ori treaba cu o supă şi ceva la felul doi, fiind rapid şi la îndemână în Piaţa Victoriei. Mâncarea este proaspătă şi destul de variată pentru un fast food ce se doreşte a fi diferit. Feriţi-vă de sandvişurile triunghi şi de paste, acestea din urmă fiind mult sub aşteptări. Dacă nu vă duceţi la baie vă poate lăsa o impresie generală foarte bună!

Mai întâi descriu localul: poziţionare ultra-centrală în Piaţa Victoriei, imediat după ce se termină clădirea Orange – Europe House. Este vorba despre o casă destul de veche transformată în restaurant cu toate neajunsurile de rigoare: încăperi mici cu mese înghesuite ca să intre mulţi muşterii la prânz, podea care scârţâie îngrozitor, fum peste tot şi spaţii neoptimizate pentru un restaurant cu trafic mare. Nu-mi este foarte clar cum de au aşa mulţi clienţi la prânz. Singurele motive pe care le-am putut găsi fiind preţul bun şi viteza cu care servesc meniul zilei.

Acum promovează meniul zilei la două bonuri de masă, ceea ce este într-adevăr ieftin pentru zona Piaţa Victoriei. Iar cât de rapid mănânci depinde de cât de repede vine un chelner la tine. După ce ai reuşit să agăţi unul (sau să-i pui piedică, aşa de mult se uită înspre clienţi), durează într-adevăr puţin până când primeşti primul fel. Pentru felul doi depinde ce impresie laşi chelnerului. Eu am păţit într-una dintre incursiuni să-mi aducă felul doi cam la şapte minute după primul. Evident că nu terminasem “zama” şi i-am aruncat o privire întrebătoare de tip “Mai am voie să termin primul fel?”. Cu greu a făcut chelnerul loc pe masa minusculă şi ne-a lăsat felul doi, plecând cu un murmur de duh printre dinţi. Asta cred că a fost impresia că sunt grăbit pentru că îi făcusem semn să vină la noi cam la zece minute de la sosire. Cealaltă impresie pe care o poţi lăsa e că ai timp berechet şi atunci se repetă povestea cu aşteptatul la toate felurile şi mai ales la notă. Eu cred că sunt aşa bine plătiţi încât chiar nu vor ciubuc! Motiv pentru care nu ţin minte să fi lăsat mai mult de câţiva lei indiferent de notă.

Dar hai să trec şi la mâncare. Şi vorbesc despre meniul zilei pentru că orice altceva îţi comanzi, poţi să mergi direct la cină să o mănânci “E aglomeraţie mare şi toată lumea comandă meniul zilei.” Cam ăsta ar fi motivul. Ultima oară am comandat mai mulţi din birou, că ne era lene să mai ieşim pe undeva. Şi pentru că numai ce începuse postul am zis să încerc preparatele de post. Proastă alegere. Atât de proastă că nici n-am mai făcut poze, deşi ar fi meritat. Nu că restul colegilor ar fi ales bine Variantele nu erau multe oricum şi eu am mers pe fasole bătută cu ceapă prăjită, spanac cu ciuperci la grătar şi salată de murături.

Fasolea a fost acceptabilă, deşi parcă era mai multă ceapă decât fasole. Noroc că-mi place ceapa prăjită cu pastă de tomate, că altceva nu era pe acolo. Spanacul a fost un dezastru total şi n-am îndrăznit să mă ating de el. Băltea efectiv într-o zeamă alburie şi nu părea să fi păţit altceva decât o baie în apă clocotită. Un alt coleg care şi-a comandat acelaşi lucru şi e mare consumator de buruieni a spus că singurul spanac mai prost e ăla moleşit de soare. Cred că m-aş fi mulţumit mult mai mult cu o salată de spanac crud în loc să-l mai fiarbă. La ciuperci nu prea aveau ce să le facă, deci au fost bune. Aşa în forma lor naturală, că n-au beneficiat nici măcar de niscaiva sare care să le facă mai zemoase. Nu vreau să mă mai gândesc la salata de murături pentru că a fost mai mult o salată de oţet cu murături. De fapt nici măcar oţet că nu avea gust aproape deloc. De unde le-or găsi fraţilor aşa de proaste??

Colegii care şi-au luat orez cu lapte şi scorţişoară mi-au spus că orezul era fiert în apă şi adăugat puţin lapte şi scorţişoară la final. Prin urmare nu se recomandă. De fapt nu recomand nicio mâncare de la ei şi nici să mergeţi pe acolo în afara situaţiei în care vreţi să mă contraziceţi.

Pe lângă articolele deja introduse în raid, următorul care m-a purtat foamea a fost Restaurantul Hotelului Irisa, sau simplu spus, Restaurantul Irisa. Chiar dacă mă consider un veteran al zonei centrale din Bucureşti, iată că încă mai aflu despre locuri de mâncat nedescoperite. Poziţionarea este cam la limita zonei Piaţa Victoriei (la intersecţie Banu Manta cu Ion Mihalache), foarte aproape de Restaurantul Don Taco. Asta vine cu un prim dezavantaj pentru cei care vin cu maşina: locuri de parcare ioc!

Dar hai să trecem la locaţie. Am avut noroc de vreme foarte bună, chiar dacă este mijlocul lui noiembrie, prin urmare ne-am aşezat afară pe terasă. Ţin să menţionez că am fost o turmă de aproape douăzeci de corporatişti într-o zi de vineri. Cu toate astea personalul s-a comportat excelent, rezolvând destul de rapid toate plângerile şi nemulţumirile inevitabile la aşa multă lume. Şi dacă tot sunt la capitolul servicii, unul dintre motivele pentru care nu dau nota cinci este lipsa “ştergarelor” din material, un lucru obligatoriu la un restaurant care se cataloghează a avea o notă aparte de confort. În plus, e posibil să fie o diferenţiere între mesele din interior şi cele de pe terasă, deoarece toate pozele de pe site arată existenţa acestor “ştergare” pe mese. Merita depunctaţi niţel, nu credeţi?

Mergând mai departe la meniu, am remarcat prezenţa acestuia atât în română cât şi în engleză, cu o poziţionare oarecum nefericită (paginile în engleză erau răsturnate la finalul meniului). Şi aici fac o paranteză: dacă oricum se cer mai întâi băuturile când mergi la un restaurant, ce e aşa de greu să le treci pe toate pe prima pagină din meniu? Altfel vine omul înfometat, se minunează ce preparate găseşte în meniu şi când vine chelnerul e nevoit să-şi întrerupă salivarea ca să răsfoiască până găseşte băutura dorită. Singurul restaurant de care îmi amintesc să aibă preparatele ordonate firesc este Casa Satya, unde primeşti şi îndrumări despre ordinea în care să mănânci felurile alese. Am închis paranteza.

Eu am ajuns puţin mai târziu decât restul, multe dintre comenzi fuseseră luate deja, băuturi pe masă şi veselie mare. Cum am ajuns s-a aciuiat lângă mine chelnerul (fără să fie insistent totuşi), am comandat o limonadă şi am cerut recomandări pentru mâncare. După o tură scurtă de întrebări am ales supă de roşii şi viţel la tavă cu cartofi piure. Alegerea s-a făcut de pe prima pagină a meniului, care cuprindea un fel de meniul zilei, sau mai degrabă o suită de recomandări, meniul complet fiind foarte stufos. A, să nu uit: am întrebat ce salată îmi recomandă la felul doi şi chelnerul mi-a spus fără ezitare salată de murături, urmată de întrebarea surprinzătoare: “Ce murături doriţi în salată?”. M-am luminat la figură când am auzit că pot să-mi aleg şi am văzut în meniu opţiunile: conopidă, ardei umpluţi cu varză, gogonele, castraveţi, gogoşari şi pepene (!). Am ales primele două din listă, având în gând că e primul restaurant unde îmi pot alege murăturile şi mai mult, oferta nu este cea pe care o găsesc de obicei: castraveţi sau gogoşari.

După aproximativ 20 de minute de hăhăială şi discuţii care mai de care mai interesante, chelnerii au început să aducă primul fel, pentru cine comandase. De reţinut că au adus cam în acelaşi timp mâncarea pentru toată lumea, chiar dacă comandaserăm cu întârziere între noi. Supa mea de roşii a fost o foarte bună alegere, din mai multe motive: tăiţeii de casă (lucru foarte rar întâlnit la un restaurant din Bucureşti), roşiile adevărate din supă, consistenţa acesteia, precum şi condimentarea numai bună:

La felul doi, am ales viţel la tavă cu piure din cartofi adevăraţi, nu din fulgi. Fac această remarcă pentru că de multe ori m-am întâlnit cu fulgii în locuri în care nu mă aşteptam. Viţelul a fost bun, dar nimic spectaculos. A venit cu un sos normal şi cu niscaiva buruieni pentru aspect:

Viţelul a venit şi cu salata de murături configurată de mine. Nu sunt sigur că există conopidă murată ori ardei umpluţi cu varză în super-market-uri sau pe altundeva. Cert este că mie mi s-au părut la fel de bune ca şi cele făcute în casă:

Mai am o completare despre desert. La mine n-a mai încăput aşa că povestesc de la alţii. O colegă şi-a luat papanaşi, ea fiind şi cea care ne-a dus acolo spunând că au papanaşi excelenţi şi ciorbă de cocoş cum nu prea găseşti la restaurantele bucureştene. I-a aşteptat cu sufletul la gură, a înfulecat rapid celelalte feluri şi când au venit: dezamăgire. Nu aveau dulceaţa de vişine care-i făcuse aşa de buni data trecută. Întreabă chelnerul dacă sunt cu vişine, el se jură că da. Mai gustă încă o dată şi-l mai întreabă: “Mai aveţi şi altă dulceaţă de vişine?” Mai trec două minute şi apare chelnerul cu un castronel cu altă dulceaţă de vişine, cea bună şi zemoasă, probabil făcută în casă şi ţinută pentru clienţii mai speciali. Pe de-o parte experienţa a fost bună pentru că s-a rezolvat plângerea clientului nemulţumit, pe de altă parte însă n-au procedat corect şi i-am taxat. Dacă la vizita anterioară nu şi-ar fi luat colega mea papanaşi cu dulceaţa cea minunată, ar fi mâncat nişte papanaşi cel mult banali. Ori suntem toţi trataţi la fel, ori nu mai venim pe acolo.

Închei prin a menţiona că preţurile practicate sunt puţin peste media restaurantelor din Bucureşti şi sigur cu mult peste cât aş da în fiecare zi la prânz. Distracţia de mai sus a costat 60 de lei cu tot cu ciubuc.

Aşadar, înarmat cu foame de seară şi poftă de chinez, pun mâna pe telefon să comand. O voce suavă mă întreabă dacă am mai comandat de la ei, îi dau toate datele necesare, îi dau şi comanda şi mă surprinde plăcut cu întrebarea: doriţi tacâmuri sau beţişoare?. Extaz. Aleg beţele fără ezitare şi mă surprinde din nou (neplăcut de data asta) cu termenul de livrare de o oră şi douăzeci de minute. Agonie. Cam mult durează… spun eu spăşit. Vocea suavă mă ignoră şi îmi mulţumeşte pentru comandă. Aşadar începe aşteptarea.

Din nou sunt plăcut surprins de sunetul interfonului la aproximativ 50 de minute de la comandă. Extaz. Chiar m-am uitat curios la ceas întrebându-mă dacă menţiunea mea de la final şi-a făcut treaba, sau pur şi simplu nu au avut prea multe comenzi. După plată şi răsplată, desfac nerăbdător punga de hârtie în care se aflau bunătăţile, le înşir pe masă şi bag capul în pungă după beţe. Agonie: ia beţele de unde nu-s, că probabil s-au pierdut pe drum de la băiatul vitezoman care a adus comanda mai repede Iată şi ce era în pungă, orez cu măsline (evident că l-am ales pe cel mai dubios din listă), spaghete de orez prăjite, legume Gong Bao şi un sos acru-dulce ca să ajung la comanda minimă de 35 de lei:

Să începem cu bomba picantă, că asta a fost atracţia serii. Eu de regulă nu mănânc picant şi atunci când comand fie arunc o privire peste conţinut, fie întreb înainte de livrare. De data asta m-am uitat la conţinutul legumelor Gong Bao şi n-am mai întrebat nimic văzând: Morcov, castraveţi, bambus, alune, sare, sare chinezească, usturoi, ceapă. Pe deasupra, în timp ce comandam, întreb vocea suavă ce sos îmi recomandă la legume şi răspunsul a fost edificator pentru mine: dacă doriţi picant, atunci sos picant, altfel acru-dulce. Am ales acru-dulce, fiind ferm convins că nu au de ce să fie picante mult aşteptatele legume. Ei bine, bucătarul (o fi oare chinez??) a ales altceva, agonie:

Trecând peste cele şasă bombe frumoase, extrase cu grijă (se vede una şi în prima poză, colţ dreapta sus), legumele au fost excelente, având în vedere că a rămas printre ele doar un fir de picanterie, numai bun de lins de pe beţişoarele din dotare. Extaz. Chiar au fost bune.

Trec la orez, pe care nu intenţionam să-l pozez separat. Asta până să apuc să-l gust. Agonie. Nu ştiu dacă i s-a tras de la măslinele cele mai ieftine de pe piaţă, sau pur şi simplu orezul n-a fost să fie bun în seara asta. Eu unul nu vă recomand nicicum să comandaţi de la Orient orez cu măsline. Cu greu am reuşit să consum o treime din el (mai degrabă de foame):

Ultima oprire: spaghetele de orez prăjite. La prima mirosire îmi păreau că sunt foarte picante. Dar nu au fost decât foarte uleioase şi acceptabil de bune. Şi din respect pentru Laura spun doar că am mâncat şi mai bune de atât în Bucureşti, chiar şi livrate acasă

Era să uit de sosul acru-dulce care a fost destul de bun, deşi nu prea avea nicio legătură cu legumele pentru care fusese recomandat.

Nu pot să închei fără să menţionez porţiile foarte mari, aş spune chiar neobişnuite pentru un chinezesc de Bucureşti la preţurile pe care le are Orient. Aşadar consider că este un bun raport calitate preţ, cu o oarecare apropiere de mâncarea chinezească adevărată prin inserţia celor şase ninja în legumele Gong Bao, dar cu un serviciu de informare şi servire a clienţilor care lasă mult de dorit.

Aştept comentariile voastre şi dacă am exagerat cu ceva, pentru voi am facut-o

Cum am aflat de ei? La fel de simplu: dintr-un plaint lăsat în tocul uşii apartamentului. Se pare că se află pe-aproape pentru că livrează în zonele Obor, Colentina, Mihai Bravu, Moşilor; Tei şi Ştefan cel Mare.

Diferenţierea faţă de ceilalţi a fost din ce în ce mai evidentă pe măsură ce am parcurs pliantul. Şi asta datorită preparatelor  pe care le oferă. Pentru a vă scuti de citirea unui pomelnic, voi vorbi doar despre ce am mâncat şi fotografiat.

Am comandat deja de 2 ori de la ei. Prima comandă a constat într-o supă cremă de brocoli şi o doradă la grătar. Despre supă aş spune că a avut aromă de brocoli şi textură de cartof. Deci nu m-a încântat foarte tare. Însă despre doradă numai de bine. Era făcută bine la grătar şi stropită cu puţin ulei pentru aromă. Aici fac o mică paranteză pentru a le mai da o bulină albă: DELIveryCIOS este singurul home delivery pe care îl ştiu că oferă doradă. Şi încă la un preţ rezonabil ţinând cont că dorada nu este chiar ieftină în România. La ei costă 29 RON şi vă spun/arăt că este mare, de aproape de 1 kg.

A doua comandă am făcut-o ieri şi a constat într-o ciorbă de burtă, o a doua doradă la grătar , legume la grătar şi scaloppine alla pizzaiola (file porc, ciuperci, ardei gras, măsline şi sos de roşii).

Ciorba a fost bună deşi puţin sărată pentru gustul meu, dorada maaaare şi foarte gustoasă, legume făcute la grătar dar cu mult ulei ?!, iar scaloppine-ul foarte gustos după spusele soţului. I-a plăcut în mod deosebit că au pus măsline din acelea mici, roşii şi foarte gustoase.

Timpul de livrare a fost respectat pentru ambele comenzi, ceea ce îi ajută să primească mai multe mânuşi. Preţurile sunt OK pentru Bucureşti.

Totuşi detaliile contează. Aşa că îi depunctez pentru faptul că nu au adus nici tacâmuri şi nici şerveţele, nu au un site de prezentare  sau adresă şi pentru uleiul în exces pe săracele legume ce trebuiau doar pârjolite pe grătar.

Trăgând linie, sunt pe plus. Şi data viitoare când mai comand am să le dau un feedback ca să fie si mai buni! Încercaţi-i pentru că merită!

Nu mai spunem de Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Geologie, Muzeul National de Istorie Naturala “Grigore Antipa” şi bonus Observatorul Astronomic Bucureşti. Chiar şi majoritatea băncilor au câte un sediu prin zonă, lucru foarte dorit de micul corporatist care vrea să-şi plătească rata direct la ghişeu ca să nu mai plătească comisionul perceput la internet banking.

Ai parte chiar şi de live streaming direct pe geam când vine vorba de câte un protest, o manifestare în grup, o strigare în masă sau o aruncătură de şapcă, pahar de bere gol, respectiv mucuri de ţigară sau mai ştiu eu ce se consumă pe la mitinguri (era cât pe ce să scriu meeting-uri ). Ei şi dacă tot veni vorba despre mitinguri, salariaţii din diverse confederaţii, micii corporatişti sau poate chiar turiştii aciuaţi în zonă din diverse motive, ne-am gândit să facem un raid al dughenelor unde se poate înfuleca ceva, unele mai răsărite, altele mai cuibărite şi nu în cele din urmă unele recomandate!

Colega mea de suferinţă din Bucureşti – Evita – a început deja acest raid cu Trattoria Buongiorno. Destul de neinspirată alegerea, dar mai bine citiţi acolo păţaniile ei. Având vechime mare în zonă, să zicem 5 ani de corporaţie, am decis să înscriu în acest raid cât mai multe dintre locurile de mâncat (în special la prânz).

Momentan pe lista mea sunt următoarele (în ordine alfabetică, să nu se supere nimeni):

City Grill – http://www.citygrill.ro/
Don Taco – http://dontaco.ro/
Fast Food Buzeşti colţ cu Occidentului
Gregory’s – http://www.gregorys.ro/
High Life – http://high-life.ro/
La Cătălin
Irisa – http://www.hotelirisa.ro/index.php/restaurant
La “turc” – Idomemoş
Lemon Food
Mărul de Aur – http://www.maruldeaur.com/
Mignon Bistro – http://www.mignon-bistro.ro/
Self
Snack Attack – http://www.snackattack.ro/
Springtime – http://springtime.ro/
Take Away fast food
Toscana – http://toscana.ro/
Thalia 2 – http://www.restaurantthalia.ro/
Trattoria Buongiorno – http://www.trattoriabuongiorno.ro/

Având în vedere că de regulă fiecare corporaţie are şi dughene favorite sau fiecare turist se aruncă către cea mai apropiată bucată de pită, scopul acestui articol este de a aduna localuri ce nu sunt prezente în lista de mai sus şi pe care să le luăm la bani mărunţi după cum ştim mai bine. Vrem ca în final să facem clasamentul restaurantelor din Piaţa Victoriei, Bucureşti şi pentru asta nu vrem să scăpăm din vedere vreo mină de aur despre care nu ştie nimeni.

Prin urmare, poftiţi la nominalizări vă rog!

Ei bine, acum situaţia s-a schimbat, iar capitala a fost invadată de localuri cu pretenţii de Trattoria. Printre ele se numără şi Trattoria Buongiorno. Ideea de a-i vizita i-a venit soţului care m-a invitat la un prânz într-o zi de vineri. Zis şi făcut!

Cu siguranţă au un mare avantaj. Poziţionarea în Piaţa Victoriei, unde mulţi corporatişti caută un loc de luat prânzul. Şi dacă îl pot lua la un preţ rezonabil, cu atât mai bine. Clientul vine, alege unul dintre meniurile de prânz de 20 de RON, mănâncă şi pleacă. Totul se desfăşoară în maxim o oră şi lumea este mulţumită.

Însă situaţia se schimbă atunci când comanzi altceva, din meniul pus la dispoziţie. Parol, neinspirată alegere. Şi asta mai ales pentru că am mai şi avut tupeul să cer un preparat românesc. Oare ce-o fi fost în mintea mea? Doar eram într-un restaurant cu specific italian, nu? Mai exact, am cerut o ciorbă de fasole servită în pită.

După cele mai bine de 20 de minute în care mi-a fost adusă, am constatat că domnul bucătar a uitat, probabil, sau i-a fost lene să scoată miezul pitei cu pricina. Prin urmare am avut parte de 3 linguri (da, numai 3) de miez de pâine înmuiat într-o zamă cu 20 de boabe de fasole şi două bucăţi minuscule de carne.  Ce i-a salvat totuşi de la primirea notei 1 a fost parfait-ul luat la desert care a fost foarte bun. Aşa că primesc nota 2 şi mă mai gândesc dacă le mai dau o şansă în toamnă.

Nici la categoriile curăţenie şi servicii nu vor primi note mai mari. Asta pentru că furculiţa primită era murdară, iar pe domnul responsabil de masa noastră, mai retrasă ce-i drept (dar tot în interiorul restaurantului) l-am dat dispărut în misiune .

PS: chiar şi propriul site este în construcţie de cel puţin 5 luni. Zice şi treaba asta ceva, după umila-mi părere.

Ies cu familia să luam masa la restaurant aproape de două ori pe săptămână. Avem 4 restaurante pe care le frecventam mereu şi, recunosc, sunt reticentă să intru în restaurantele pe care nu le cunosc prin propria mea experienţă sau a prietenilor. După gustul nostru, pastele cu fructe de mare sunt cele mai reuşite la Trattoria Roma, salatele libaneze şi hummusul sunt cele mai bune la Four Seasons, ceva rafinat găsesc la Ginger, un muşchi de vită de excepţie se poate mânca la Mica Elveţie.

Lipsa de energie de a găti ceva în acest week-end şi pofta de ceva nou, ne face să căutam (desigur pe internet) un loc nou de a lua cina. Reclamele şi fotografiile multor restaurante sunt atrăgătoare, dar recenziile clienţilor mi se par mai potrivite ca şi criteriu de a opta pentru un restaurant sau altul. Am fi încercat Escargot Bistro (sună apetisant ce am citit în articolul dvs) dar fetiţa mea a strâmbat din nas… Căutam ceva proaspăt şi intim, iar verdele de la Mystic Tree m-a determinat să pun mâna pe telefon şi să facem o rezervare. O doamnă draguţă ne explică cu multă răbdare cum să ajungem cel mai repede, ne asigură că vom găsi loc de parcare şi iată-ne ajunşi aici.

O casă frumuşică (deşi obloanele te fac să crezi că e nelocuită) cu un copac în faţă, de unde se pare că s-au inspirat în alegerea numelui. Suntem poftiţi la mansardă după ce admirăm tablourile de la parter – interesante şi într-adevăr, puţin mistice… culori de mov şi verde, oameni şi trunchiuri de copaci. Mansarda este o cu totul altă poveste decât parterul (zona de nefumători). Multe ferestre (în timpul zilei ni se spune că vezi şi crengile copacului din faţă şi astfel te simţi cocoţat într-o căsuţă construită în copac), lemn şi o atmosferă caldă. Simplu şi placut.

Destul de multă lume şi ne-am gândit să ne înarmăm cu răbdare în aşteptarea chelnerului şi a mâncărurilor. Însă ne-am bucurat de toată atenţia şi promptitudinea. Ni s-a explicat că preparatele se gătesc pe loc şi că vom fi serviţi într-un timp rezonabil şi chelnerul ne-a urat o seară agreabilă şi poftă mare. Dar ce să comandăm? Sunau bine multe dintre mâncăruri, dar ce să alegi printre atâtea necunoscute? Ne-a ajutat tot chelnerul. Aşa că am ales să mâncăm specialităţile Mystic (aşa sunt şi trecute în meniu).

Mai întâi bauturile: îmi doream un cocktail sofisticat pe care să-l gust în timp, nici prea tare alcoolizat, nici cu gheaţă pisată să am senzaţia că beau gheţar topit. Şi a venit un Cosmopolitan (14 ron) cu aromă delicată de zmeură (sau coacăze??) nu mi-am dat foarte bine seama cu cireaşa confiată care a fost într-adevăr cireaşa de pe tort. Şi dulce, şi acrişor, nu am simţit gustul aspu de vodcă – un mix perfect. E cum scrie în meniul lor (recunosc, e o plăcere să-l citeşti).

Soţul meu a luat un Mystic Tree Inspiration (ceva cu whisky, lichior de portocale şi apă tonică) – interesant gustul; puţin cam tare pentru gustul meu. Iar restul limonade. Chelnerul întreabă: doriţi limonadă simplă sau cu arome? Ne-am crispat: arome de care? Ne spune că au limonadă cu sirop de zmeură, cu soc şi încă câteva. Şi că sunt cât se poate de naturale, siropurile fiind achiziţionate de la Plafar. Fetiţa mea a luat limonada cu soc şi gustând-o mi-am zis că beau cunoscuta socată făcută vara (lăsată la fermentat pe terasă, din flori proaspete de soc). Foarte bună!

Mâncărurile: Am început cu Supa cremă de usturoi şi crutoane, deşi am strâmbat din nas la gândul izului de usturoi de după. Am mai mâncat ceva de genul acesta în Austria, la schi (iarna merge usturoiul), foarte bună şi aceea, foarte bună şi aceasta.  O supă consistentă şi cremoasă, cu un uşor iz de usturoi, iar după, am mâncat pătrunjelul (decorul supei) şi am scăpat şi de mirosul neplăcut.

Au venit apoi şi Rulada de pui în crustă de cartof , crocantă în exterior şi suculentă în interior; ciupercile şi caisa cu care era umplută rulada potenţau perfect gustul crustei de cartof şi a pieptului de pui, pe care de regulă îl consider destul de fad. Co-meseana mea nu a putut-o dovedi, prea săţioasă şi prea îndestulătoare după supa de dinainte.

Muşchiul de vită – acoperit cu o pastă de brânză şi lângă o placinţică din cartof crocantă de care a profitat mai mult fetiţa mea – vita românească, dar ni se spune că este marinată şi maturată aşa cum trebuie, astfel că devine aproape la fel de fragedă ca o vită à la Argentina.

Creveţii şi scoicile cu un sos de legume la cuptor şi garnitura de orez – absolut delicioase, o porţie nici prea mare, nici prea mică, atât cât să nu cadă greu la ficat, cu care Mystic Tree m-au cucerit. Sunt sigură că fructele de mare erau proaspete şi nu congelate – prea erau cărnoase şi suculente, aşa cum numai pe malul Mediteranei am mai mâncat. Fetiţa mea (mare devoratoare de cartofi şi care profita de faptul că la restaurant poate comanda ce îşi doreşte pentru că din bun simţ faţă de meseni nu o voi apostrofa) a comandat Cartofi la cuptor gratinaţi cu brânzeturi.  Am gustat şi eu din porţia ei – aveau suficiente brânzeturi şi nu erau deloc fazi şi înecăcioşi (aşa consider eu cartofii), fiind îmbunătăţiţi din plin cu smântână. Totul a durat 40 de minute – servit şi mâncat; am cronometrat!

Şi pentru că muzica şi atmosfera ne îmbia la relaxare, am cerut şi o sticlă de vin. Nu au un meniu vast de vinuri, astfel încât am ales cu uşurinţă un Carmenere. Ne-a fost servit în decantor. E o plăcere să vezi cum curge licoarea rubinie în această sticlă cu gât lung. Un vin corect la un preţ corect (45 ron). Chelnerul ne-a îmbiat şi cu desert, dar nu mai încăpea. Doar fetiţa mea, care nu zice “nu” dulciurilor era doritoare. A primit o porţie sănătoasă de tartă cu mere şi cremă de zahăr ars. Un pandişpan însiropat şi mere moi şi caramelizate care se topeau în gură.

A fost bine la Mystic Tree. Preparate simple, dar cu gusturi fine şi foarte gustoase. Un chelner atent, zâmbitor şi foarte disponibil. Preţurile sunt medii: supele 7-8 lei, cea mai scumpă fiind supa de creveţi 12,5 lei – o voi încerca data viitoare pentru că m-au cucerit cu fructele de mare. Preparatele principale între 24 lei – pui şi 35 lei – vită. Total nota pentru 4 persoane a fost aproape 200 lei.

Ar fi nişte  minusuri: toaletele se află la parter şi cred că pentru cei care consumă multe lichide nu e prea confortabilă scara. Ambianţa de la parter este destul de anostă, iar scaunele nu sunt cele mai confortabile.

Pe noi însă ne-au caştigat. Şi îmi pare rău că sunt atât de reticentă la locuri noi. Nu poţi cunoaşte decât explorând: cu bune, cu rele, cu “fripte”, cu “nefripte”.  Mă bucur că am găsit un loc unde oamenii fac cu placere ceea ce fac, unde oamenii se bucură cu sinceritate că le-ai călcat pragul şi de unde pleci cu gustul plăcut al relaxării şi al sentimentului de bine.

Dacă ai şi tu o experienţă culinară despre care vrei să povesteşti, nu ezita şi scrie pe Food Crew!

Dar să trecem la lucruri mai serioase, cu greutate la stomac, adică la mâncarea chinezească (după cum apare şi pe site) a celor de la Wu Xing. Ca să fiu sigur de o recenzie corectă am comandat chiar de două ori la un interval de vreo 3 săptămâni, adică fix înainte de Paşte şi săptămâna trecută. Ambele la ore de vârf, în timpul săptămânii, la birou în Piaţa Victoriei (deci aglomerat). Şi ca să las orice urmă de subiectivism la uşă am întrebat şi colegii cam cum li se pare.

Şi-am aflat. Că mâncarea e bună şi vine repede. Lucruri de altfel dorite de orice corporatist înfometat între două şedinţe şi cinci rapoarte sau prezentări. Ar mai fi de adăugat că preţurile nu sunt chiar mici, dar nici nu pot spune că e scump pentru Bucureşti. Hai să zicem că e  scumpişor, ca să aibă de unde reduce preţurile după ce văd acest articol

Nu ştiu dacă acest “mit” încă mai există, dar o bună bucată de timp n-am comandat de la ei ştiind că au porţii mici şi preţuri mari. Lucru perfect adevărat acum vreo 2-3 ani când ştiu că am rămas flămând după ceva porţie de pui cu alune şi mi-am zis că nu mai comand de la ei. În plus porţia era rece şi ajunsese după vreo 2 ore, trecuseră şedinţele, rapoartele, luasem şmotrul specific jobului, deci eram cam nervos.

Acum însă am fost plăcut surprins de mai multe lucruri. Mâncarea fost chiar fierbinte, porţia a fost… suficientă (nu pot să zic mare pentru că n-aş mai avea ce să zic despre Cătălin), a venit repede şi chiar mi-a plăcut. Mi-am comandat spaghete prăjite cu pui, au fost delicioase, dar le mai trebuia puţin sos de soia (pe care am uitat să-l comand).

Mi-a plăcut şi pachetul de instrumente (beţe, sare, piper, scobitoare, şerveţel), adică tot ce ai nevoie pentru un prânz pe fugă . Şi mi-a mai plăcut ambalajul, sau mai exact ce scrie pe el, citez: Minunile ce se petrec într-un vas de gătit sunt imposibil de povestit. O simplă reţetă nu reuşeşte niciodată să spună totul, pentru că fiecare fel de mâncare este o lume în miniatură, cu legile şi armoniile ei. La fel, nu poate fi povestit gustul mâncării. Nu rămâne decăt să-l descoperiţi!

Ei bine şi eu vă invit să descoperiţi “noul” Wu Xing. E clar că lucrurile merg spre bine, site-ul este schimbat, livrarea se face mai repede decât promit, porţiile sunt rezonabile şi preţurile acceptabile. Le-am dat un 4 pentru că ştiu sigur că pot mai mult de atât şi probabil vor lua 5 la următorul articol

Odată ajunşi la faţa locului (Str. Toamnei, nr. 101) am intrat în curtea unei case cu magnolii şi caişi infloriţi printre care vedeai câteva mese. Părea tentantă terasa, dar cunoscându-ne ca şi nişte oameni cărora le place zăboveala într-un restaurant, am ales interiorul.

Meniul, ca în orice bistro respectabil era scris frumos cu cretă pe o tăbliţă neagră. Ileana, domnişoara simpatică care a avut atât de mare grijă de noi toată seara ne-a explicat meniul, iar alegerile au fost făcute după câteva minute de dezbateri: Prazu’, Racu’, Melcu’, Raţa şi Fondue-ul. Detaliate ar suna aşa: Supă cremă de praz, Salată de raci, Escargots Bourguignonne, Confit de canard şi Fondue Lorraine. Seara a fost închisă cu un Nougat Glacé.

Le voi lua la bani mărunţi pe fiecare, cu menţiunea că e posibil să găsiţi apelative similare :).

Supa cremă de praz a fost absolut delicioasă: consintentă, dreasă bine cu smântână şi asezonată cu ceva mirodenii speciale. Yummmiii.

Salata de raci a venit puţin caldutză şi cu un dressing merveilleux. Racii erau mici dar mulţi şi buni, iar în combinaţie cu ciupercile şi roşiile cherry erau nemaipomeniţi.

Melcu’ sau mai degrabă melcii ne-au fost serviţi in separeuri, ca să fim siguri că nu se vor călca în picioare în încercarea de a fugi dinaintea gurilor curioase de gustul lor. Asta nu a sunat prea bine, aşa că am s-o reformulez .

Melcii au fost foarte gustoşi, pregătiţi cu un sos cu usturoi verde nemaipomenit. Experienţa a fost completă, ţinând cont că am folosit şi nişte ustensile speciale . Binenţeles că farfuria, specială şi ea, a fost golită şi de melci şi de sos în doi timpi şi trei mişcări. Excelent!

Raţa, fiartă timp de 20 de ore la o temperatură constantă de 70 grade Celsius a fost o super raţă, fragedă şi savuroasă. Varza care o însoţea a fost şi ea bună, dar raţa a întrecut-o în gust.

Fondue-ul Lorraine i-a dat gata pe băieţi, dar şi pe mine. Pe mine mai puţin pentru că la momentul lui eram deja răpusă de vestita raţa. Dar fabulos şi el, fondue-ul.

Nougat Glacé-ul a fost ca niciun altul încercat până acum. Magnifique e cuvântul ce l-ar descrie cel mai bine. Încercaţi-l cu încredere!

Ştiţi despre ce nu am vorbit? Despre ce am băut. Şi anume, o limonadă specială, cu lămâie, portocale, miere şi mentă. Un gust desfătător de-a dreptul. Excelentă combinaţia.

Acum, că am terminat cu salivatul după aceste bucate alese, am să vă descriu puţin locul cu pricina, Escargot Bistro în cazul în care aţi uitat . O casă frumos reamenajată, cu mese de diverse forme şi dimensiuni, cu scaune foarte comode, chiar şi pentru mămici cu burtici şi cu muzică aleasă pe sprânceană şi play-ată la un volum de bun simţ. Baia m-a impresionat prin curăţenie. Când am intrat în ea, mi-a atras atenţia o chiuvetă înaltă sub forma unui scaun de bar, alb cu negru şi bateria care semănă foarte tare cu un radio, doar cu două posturi: apă rece şi apă caldă de data asta. Mă întreb de unde această idee .

Există totuşi un mic amănunt care e puţin pe minus; faptul că locul este de fumători. Dar acum că vine vara, asta se poate rezolva cu o masă pe terasă.

Pe mine m-au convins că este un loc minunat, bun de încercat şi la prânz şi seara, şi în weekend şi în cursul săptămânii, mai puţin lunea. Vă invit şi pe voi să-i treceţi pragul când veţi avea ocazia. Eu o să le dau 5 cârnăciori, că-i merită!!!

Am să vă povestesc cum am avut parte de prima masă ayurvedică pe meleaguri româneşti. Ajunsă în restaurant am fost întâmpinată cu un zâmbet şi condusă la o masă de pe verandă, unde lumina era numai bună pentru o cină liniştită în doi. Tot atunci am primit şi meniurile pe care le-am răsfoit vreo 15 minute fără exagerare. Asta pentru că citeam despre mâncăruri noi şi de cum pot fi ele combinate cel mai bine.

O primă regulă cu care am plecat de acolo este că desertul este recomandat să fie consumat separat sau înainte de masă, niciodată după. Încercaţi şi voi! Merită!

Drept urmare, am început cina cu o porţie de Creole delicate care în meniu erau prenzentate astfel: Atenţie! Irezistibile. Creează dependenţă. Confirm acest lucru Apoi am continuat cu un platou libanez excelent ce conţinea hummus, tabbouleh, falafel, chappati şi sos de susan. Pe cuvânt că a fost mai bun decât la un resturant libanez. Absolut minunat. Iar ultima alegere culinară a fost un Masur Dal (Cremă de linte roşie), un fel de supă mai groasă, mâncare tradiţională din India care a fost extraordinară. Toate aceste alegeri au fost asezonate de un Lassi de mango (o băutură tradiţional indiană, răcoritoare, făcută din o treime iaurt, zahăr şi mango) şi un ceai de fructe Hawai Cocktail.

Aş mai adăuga că în acest loc, este recomandată servirea produselor cu mâna, acolo unde este cazul, binenţeles. Astfel, atât eu cât şi partenerul meu din acea seară ne-am reamintit de obiceiurile culinare indiene, deprinse pe meleaguri asiatice.

Oamenii care au grijă de cei ce trec pragul acestui restaurant sunt şi ei la fel ayurvedici, lucru ce te face să te simţi ca acasă, nu ca într-un restaurant pretenţios.

Amenajarea întregului restaurant este atent aleasă, mesele având în jurul lor canapele foarte comode, cu multe perne, frumos colorate. Baia de asemenea, este un loc colorat şi amenajat cu mult gust şi stil.

În ceea ce priveşte preţurile, unii ar avea ceva de comentat, dar eu sunt de părere că sunt pe măsura lucrurilor oferite.

Cu siguranţă eu voi mai intra pe acest tărâm ayurvedic pentru o masă vegetariană copioasă unde totul se armonizează atât de bine.

- Aşadar dragă Evita, cu ce ai vrea să începem discuţia despre această seară culinară?

- Aş începe de la ce am citit despre Adi înainte de seara asta. Astfel, vreau să-l felicit pentru blogul său culinar, bine scris, bine fotografiat! Chiar, tu ai apucat să te uiţi peste el?

- Băi m-am uitat, de acolo şi nerăbdarea să-i încerc gulyaş-ul “the real deal”, pita de casă cu untură şi pasta de jumări, slana cu salată de ceapă roşie şi desertul rustic din “Lendovciois”. A! Să nu uit de pălinca de Maramu’ care m-a lăsat “cu instalaţiile curate” dezinfectând tot ce avea în cale la cât era de tare Cam ăsta a fost meniul din seara asta. Pot să spun că aşteptările au fost foarte mari şi poate din acest motiv tendinţa de criticare este irezistibilă. Cel mai mult mi-a plăcut combinaţia pălincă-slană-ceapă-pită cu untură-pălincă. A fost un început apoteotic al festinului din serara asta. La tine cum a fost, că parcă n-ai lins farfuria ca mine, nu?

- Ai cunoscut oameni d-ăia cu idei puţine şi fixe? Ei bine eu mă aflu printre ei şi revin la blogul lui Adi. Cel mai mult m-au impresionat “pixelii” puşi acolo. Aşa că îl întreb pe Adi: îţi fotografiezi singur preparatele? Că tare bine mai sunt prinse! Bravos!….gata cu ideea fixă, deci ce mă întrebai?

- “La tine cum a fost, că parcă n-ai lins farfuria ca mine, nu?” … fixato’

- Aaa, păi sunt o doamnă şi nu ling farfuriile Dar într-adevăr antreul a fost excelent, iar gulyaş-ul a fost aşa mai mult ciorbă decât tocană, exact cum îmi doream. Yammy, yammy

- Aici te-aş contrazice pentru ca eu mă aşteptam la alt fel de gulyaş; mai exact la ăla unguresc, roşu, mai gros şi mai picant. Am mâncat aşa ceva într-un hotel de lângă aeroportul din Budapesta şi parcă mi-a rămas la suflet de atunci. Trecând peste nostalgie am apreciat dimensiunea porţiei care nu m-a lăsat tolănit pe scaun cu o expresie de tip “m-a rruuupt gulyaş-ul ăsta …”. Ba din contră, m-am ridicat aproape nesătul, însă împăcat că nu mă înjură ficatul la noapte şi cu gândul la ceva fructe când ajung acasă. Dar iată că am ajuns şi pofta s-a dus, gulyaş-ul făcându-şi între timp efectul

- Ei domnule Ştrudel, ştii ce se zice despre gusturi? Că nu se discută. Aşa că mergem mai departe. Şi anume locaţia care l-a găzduit astă seară pe Adi. Mie mi-a plăcut. Nimic ostentativ pe pereţi, mesele cu suficient spaţiu între ele, scaune confortabile, veselă curată pe masă, baia mică ce-i drept, dar curată. Tu ai văzut ceva nelalocul lui?

- Ba din contră! E unul dintre puţinele restaurante accesibile care are şervete de material, nu de hârtie (comparativ cu altele aşa zise renumite), cu un serviciu surprinzător de plăcut şi prompt. Pe lângă asta a fost de apreciat şi comitetul de primire (două Crăciuniţe bine … îmbrăcate), precum şi colindele cântate live la un nivel sonor acceptabil. Cu toate astea fumul m-a deranjat destul de tare, aşa că te rog ca data viitoare să faci rezervare la nefumători. Şi aici fac o mică paranteză: îmi place foarte mult regula simplă din Belgia: unde se mănâncă nu se fumează şi invers. Şi cu asta am spus totul despre fumul din restaurante.

- Promit că data viitoare mergem la nefumători. Mă bucur că ai menţionat servicille. Într-adevăr foarte bune. M-am simţit ca la o nuntă cu ştaif, unde ai chelnerul tău personal; erau atenţi la cum pui tacâmurile în farfurie, dacă sunt goale sticlele/paharele, puneau şi luau farfuriile de pe partea dreaptă tot timpul… ce să mai, ca la carte. Bravos şi la acest capitol. Cred că la final le vom da multe mănuşi, nu?

- Da, clar! Mai vreau doar să zic că mi-a plăcut discursul lui Adi şi mai ales de bucătarii de la Casa Latină (care arătau impecabil). Să nu uităm de formularul de feedback, e prima oară când îl regăsesc într-un restaurant şi mă bucur că ne-am putut “lăsa urmele”.

- Păi vom afla asta numai dacă îmi răspunde Adi la întrebarea de mai sus. Şi eu îi felicit şi le dau din “tot stomacul” 5 cârnăciori. Şi Sarbători Fericite!

Cine s-ar gândi că pe Calea Rahovei, prin întunecimile alea, după ce treci pe lângă o fostă fabrică de bere şi o piaţă de flori, traversând clădirea bursei de mărfuri ajungi… într-un soi de curte.

Cum să vă descriu surpriza? Restaurantul nostru indian este acoperit cu folie de plastic, termoizolantă. E un fel de cort. Înăuntru, mese de lemn şi bănci, toate pictate de mână în culori rozalii, verzui şi albăstrui. Lumina discretă de la câteva lampe acoperite cu perdeluţe orientale se reflectă roşiatic în pereţii de plastic.

Mi-e greu să vorbesc despre el ca despre un restaurant pentru că nu e ăsta conceptul. E mai mult ca şi cum te-ai duce în vizită la cineva cunoscut. Ca şi cum ai fi musafir. Musafir e un cuvânt care în arabă, hindi, urdu şi persană înseamnă călător. Întâmplător, înţelesul lui în limba română merge de minune pentru nume de restaurant cu specific indian. Musafir la Amarjit. Amarjit e gazda noastră, indianul din Punjab care, după multe peregrinări prin lume, s-a gândit că ar fi o idee să se apuce de gătit pentru români. Bine a făcut!

Prima dată am băut ceva divin. Ceai masala, acea minunăţie dulce-picantă inventată de indienii care dacă tot au avut lapte de la vacă, ceai negru, cardamom, ghimbir şi scorţişoară s-au gândit să le pună împreună şi să le şoptească mantre. Aşa îmi imaginez eu că s-a născut “chai”-ul

După ce ne-am stârnit poftele cu câte o ceaşcă din băutura fierbinte şi aromată, Amarjit ne propune ceva de nerefuzat: o mâncărică cu 5 condimente din Bengal, pe bază de vinete, ardei şi roşii. Vrem? Ochii şi zâmbetul spun totul. Mai încape vorbă!

Dă indicaţiile de rigoare celor doi învăţăcei, se întoarce la masă şi începe să ne spună poveşti. Printre altele, aflăm că nu prea se găsesc uşor condimentele indiene. Amarjit le aduce din Ungaria. Orez din cel potrivit este în supermarketuri, pe la Mega Image mai ales. Ne-a povestit multe Amarjit şi ne-a răspuns cu răbdare la întrebări şi curiozităţi.

Mâncărica nu ştim cum se numeşte însă e foarte bună. În prepararea ei se folosesc 5 condimente bengaleze. Gustul e aromat fără să îţi ardă limba. Servim cu orez sau pâine roti, după cum ne cade mai bine. Parcă e mai bun dacă apuci cu mâna, aşa cum am făcut eu.

Încă 3 motive pentru care e interesant să fii măcar o dată Musafir la Amarjit:

• În afară de prânz, nu există meniu fix, fiecare comandă ce vrea, sau merge pe mâna lui Amarjit :) Un fel de mâncare din pui cu nucă de cocos se pare că a prins cel mai bine.
• Se găteşte pe loc, în faţa musafirilor. Amarjit este guru. Elevi sunt câţiva tineri români care se învârt cu hărnicie printre cratiţe speciale, aduse direct din india şi borcanele cu seminţe şi prafuri parfumate. Bucătăria e separată printr-un perete transparent de restul sălii. Se preconizează eliminarea lui pe viitor şi unirea bucătăriei cu sala în care se mănâncă. Să vezi atunci dacă mai poţi aştepta cuminte pe scaun când simţi toate aromele invadându-ţi simţurile!
• Dacă la un restaurant obişnuit fiecare stă la masa lui, cu grupul cu care a venit, aici atmosfera e mai intimă. Uneori, oameni care nu se cunoşteau înainte ajung să stea la aceeaşi masă şi să schimbe pe urmă numere de telefon.

Mie mi-a plăcut mult spiritul deschis şi cald al lui Amarjit, aroma mâncării şi atmosfera specială. Voi reveni chiar weekendul următor, cu o trupă mai mare. De data asta va fi festin!

*** Pentru a vedea pozele făcute,  poveştile şi picanteriile aflate despre mâncarea indiană vă aşteptăm pe viajoa.ro.

Intru acum într-o zonă de amintiri şi recunosc că am mai fost la Cătălin încă de pe vremea când era pe Ştirbei Voda. Şi erau scaune de plastic, feţe de masă galbene cu Bergenbier, coşuri de pâine de plastic (cu o pâine excelentă apropo!) şi puţini muşterii care să ştie ce bunătăţi gaseşti acolo. Era (şi este în continuare) tipul de restaurant care se promovează din burtă-n-burtă, fără să aibă nevoie de promo în vreo revistă, pe net sau să fie “la stradă”. Într-adevăr arăta ca o bodegă ceva mai răsărită, curată, cu nişte uşi mari de tablă şi un mesaj clar “Duminica – Închis!”. Îl respect foarte mult pe Cătălin că şi-a menţinut şi astăzi acest obicei cu Duminica închis, pentru că îşi respectă ziua de odihna (atât a sa, cât şi a familei sale, fiind o afacere în familie). Asta denotă că nu are acest restaurant numai pentru bani, ci mai degrabă din plăcere, ştiind când să pună punct. În afară de duminicile libere, o lună pe an toată familia îşi ia concediu si restaurantul este închis (de regulă prin Iulie-August). Mai puţin plăcut pentru clienţi şi din nou jos pălăria pentru Cătălin.

Hai că între timp au venit şi bucatele alese, urmate de varii onomatopee şi sunete ciudate din partea celor care urmau să se înfrupte pentru prima oară dintr-însele Eu am ales jumătate de ciorbă de legume (echivalentul unei porţii normale din alte părţi) şi un caşcaval pane cu cartofi prăjiţi (da, mă mai dau şi eu în bărci uneori ). Stai să o lămurim! Un caşcaval pane înseamnă de fapt patru triunghiuri generoase şi o groază de cartofi neprăjiţi din punga ce a stat prin cine ştie ce congelatoare, ci tăiaţi aşa inegali, dulci şi gustoşi! Apoi dorada şi păstrăvul abia aveau loc în platouaşele pe care puteai pune liniştit cam douăzeci de ouă umplute, şniţelul legendar cu două bucăţi generoase la fiecare juma’ de porţie şi mămăliga făcută cred în câte un ceaun pentru fiecare mîncău care trece pragul restaurantului.

Concluzionând, acest local se numără printre cele care nu pot fi vorbite decât de bine, având în vedere calitatea mâncarii şi a serviciilor, dar mai ales cantităţile enorme

Totuşi aş zice că am găsit şi două minusuri localului: în primul rând, în ultima vreme găseşti din ce în ce mai greu loc liber, iar apoi dacă iţi iei o porţie întreagă sunt şanse minime să o poţi termina – unitatea de măsură reală fiind de fapt jumătatea de porţie. Noi tare ne-am distrat când am văzut pe notă: ciorbă de legume 1.5 porţii, şniţel 3.5 porţii şi tot aşa.

Mergeţi măcar să încercaţi şi vă urez succes să găsiţi loc liber, mai ales acum când terasa este închisă!

Seara începu cu un metru de bere comandat după vreo 5 minute de foială. Fiind avertizaţi ca o comandă de mâncare vine cam în 40 de minute, ne grăbim să alegem ceva şi de papa. Mie mi-a făcut cu ochiul, un ochi pus în “Traista ciobanului”. La masă s-a mai comandat şi un şniţel cu ceva cartofi ţărăneşti. Şi un alt metru de bere ca să avem ce face in cele 40 de minute de aşteptare.

Fiind bucuroşi de plecarea Ungurului, nu ne-am mai uitat la ceas să vedem când trec minutele. Dar vă spun cu siguranţă că foamea era mare mare şi bântuia masa românilor.

Între timp am să vă descriu puţin locaţia la care ajungi tot cotind când dreapta când stânga de pe Lipscani. Mai exact: Intrarea Soarelui, Nr. 4-6.
Aşadar, la numărul cu pricina cobori câteva scări şi ajungi într-o curte interioară a unei case măreţe. Are pereţii exteriori pictaţi fain, iar interiorul este modelat frumos în lemn. Cred totuşi că tocmai ce vopsiseră chestii, pentru că în drum spre baie m-am cam intoxicat. Şi că tot am ajuns la capitolul baie, felicitări pentru curăţenie. Eu personal apreciez foarte mult aspectul băii unui restaurant. Aşa că keep it clean pentru a primi 5 cârnăciori la curăţenie!

Dar gata cu vorbăria, hai să trecem la mâncare. “Traista Ciobanului” aburindă din faţa mea conţinea un ochi mititel, multe legume gratinate înconjurate de o mămăliguţă foarte bine făcută. Am descris-o ca fiind excelentă şi asta m-a costat un sfert de porţie Şniţelul comeseanului meu a fost şi el…un şniţel, dar cartofii într-adevăr au fost buni.

Concluzia este că Armada Club este un loc fain şi merită încercat.

Şi pentru cei care (îl) citesc pe Kant, voi trece la “+”-urile şi “-”-urile Clubului Armada:
+ atmosfera este conformă cu centrul istoric al Bucureştiului;
+ preţurile sunt foarte bune (1m bere=40 RON);
+ mâncarea este bună şi suficientă;
+ restaurantul, cu baie cu tot, este foarte curat;
- timpul de servire este foarte mare;
- toată seara am văzut doar 2 tipe care serveau întreaga terasă;
- în consecinţă, comanda Ungurului a fost uitată şi a mâncat după un total de 50 minute de aşteptare;

Am spus că e un local surprinzător din mai multe motive. Primul şi cel mai important (aşa cum am mai spus) este meniul ce cuprinde felurite mâncăruri ce fac sa-ţi lase gura apă numai când le citeşti (sau când iţi aminteşti de dânsele). Pe mine m-a impresionat în mod special ciorba de fasole servită într-o pâine rotundă, care părea scoasă atunci din cuptor, atât de crocantă şi pufoasă era. Evident ca a fost acompaniata de o ceapă roşie, dulceagă, spartă-n patru, pentru întregirea gustului aromat al ciorbei, dat în special de afumătura prezentă în cantităţi cel puţin rezonabile. Apoi a urmat un bulz (ei bine nu a fost moldovenesc, cum găseşti de regulă) ce te răsfaţă numai când te uiţi la crusta crocantă de deasupra, fiind servit într-un vas de lut ce-i păstrează toate cele necesare pentru un gust desavârşit. Am ezitat puţin când am fost întrebat de desert, dar având în vedere că mai era şi nişte vin de terminat am zis că data viitoare voi fi mai rezervat cu primele feluri ca să pot apuca să devorez şi un desert. Oricum au rămas multe mâncăruri neîncercate, prin urmare voi mai călca pe la Casa cu Tei, fără discuţie.

Mergând mai departe, am fost surprins şi de nişte panouri aflate pe tavanul terasei acoperite unde am stat (mai au şi o terasă descoperită, însă acolo nu încăpea toată gaşca cu care am fost). Când am început toţi de la masă să căscăm ochii şi gura la tavan, unul dintre ospătari şi-a făcut apariţia şi ne-a pus să ghicim pentru ce sunt respectivele panouri. După mai multe încercări nereuşite (cum ar fi: acoperă ferestrele, aerul condiţionat sau altele similare), ospătarul ne-a spus mândru că sunt panouri deflectoare şi că ajuta iarna la încălzirea terasei acoperite (construită din lemn). A fost un exerciţiu de interacţiune cu clienţii mai rar întâlnit pe la noi şi care ne-a mai descreţit frunţile în timp ce dădeam cu presupusul

În încheiere, trecând la partea de servicii, nu aş putea spune că s-au ridicat chiar la nivelul bucatelor, însă sunt peste media din Bucureşti după părerea mea, ceea ce este de apreciat. Aici le-am dat un 4 de încurajare, fiind sigur că pot ajunge mai sus la următoarea vizită.

S-aveţi poftă în toate, dar mai ales la mâncare

Însă cum vorba lungă înseamnă că e foarte posibil să rămâi nemâncat, noi ne-am pus pe treabă încă de dimineaţă.

Pauza de cafă – oameni adormiţi, cafea din plin, ceiuţ şi mulţi ospătari care alergau de colo-colo. Deşi la început mi s-a părut că arată ca nişte pinguini care fac înviorarea, mi-am dat seama mai apoi că aveau motive bune să-şi pună sângele-n mişcare. 20 de minute mai târziu buluc de lume, care mai bloggeri, care mai developeri îşi dădeau gentil coate să prindă un pliculeţ cu zahăr.

Surpriza neplăcută a fost că s-au terminat foarte repede fursecurile cu cioco, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că n-am fost singurul care crede că au fost geniale. Până aici nimic de neînţeles, totuşi cred că în scurt timp ne-am strâns de-un mic fan club care nu înţelegeam de ce nu face nimeni un “refill”. În fine, evenimentul era pe cale să înceapă aşa c-am făcut ciocul mic şi ne-am încolonat spre sala de conferinţă.

Se încheie şi prima sesiune de prezentări, iar afară mai puteai număra pe degete fursecurile rămase. Ne-am spus că nu e cazul să ne facem sânge rău şi ne-am consolat cu un Cucu.

Trecuseră deja vreo 4 ore de când îmi luasem rămas bun de la ultimul sandwich halit pe tren, iar faptul că urma pauza de masă era singurul gând care mă-veselea cât de cât

Când a sunat şi clopoţelul şi ni s-a dat drumul în pauza mare, pe uşile sălii de conferinţă se perindau deja unele personaje mai flămânde decât eram noi. Sau cel puţin asta am înţeles eu judecând după firmiturile ce le purtau cu mândrie în colţul gurii.

Am ajuns şi noi răutăcioşii la locul faptei, şi pot spune cu mâna pe inimă că ar fi meritat să mai aşteptăm vreo două ore. Păpică de mâncat pe fugă, din picioare. Aşa, cam cât să nu mănânci nici prea-prea, nici foarte-foarte. Partea bună a fost că am putut savura din plin cele 5 stele ale bucătăriei de la Radisson Blu şi asta datorită unor feluri de mâncare pe cât de simple, pe atât de gustoase şi chiar săţioase. Cu alte cuvinte mâncarea a fost exact cum ar trebui să fie conference-food-ul.

Deşi ideea ar fi fost să încercăm din fiecare câte puţin, am şi exagerat puţin cu treburile care ne-au intrat mai mult la inimă. Da, ăsta ar fi motivul pentru care m-am despărţit cu greu de castronul cu cremă de brânză şi am o vagă bănuială că durerea de ficat ar avea ceva cu sosul iute-dulceag în care am înecat vreo 6 colţunaşi cu legume. În rest, sandwich-urile au picat tare bine ca uvertură, rondo şi final apoteotic la ospăţul de la Webstock.

Şi ca detaliu care m-a amuzat, la toaleta domnilor te poţi frige uşor mulţumită bateriilor instalate invers. Deh, or fi început angajând mână de lucru ieftină. Oricum, noi dăm oricând 5 cârnaţi pe 5 stele

Dacă da, bravo, sunteţi de-ai mei, dacă nu, iată despe cine vorbesc: Trenta Pizza.

De la Trenta comand de multe ori atunci când sunt la birou şi am poftă de o pizza, atât eu cât şi colegii mei.

Acum stau şi mă gândesc când am comandat de la o altă pizzerie. Şi nu-mi aduc aminte   Preferatele mele sunt Diavola şi Quatro Formaggi, blat subţire însoţite de sos picant.

Dar de ce sunăm mereu la *9645? Pentru că:
+ pizza este foarte bună şi suficient de mare cât să te saturi;
+ meniul este pentru toate gusturile şi pe lângă pizza poţi lua fie salate fie paste, de exemplu;
+ au un tiramisu şi un profiterol de te lingi pe degete ;
+ timpul de livrare al comenzii este respectat de fiecare dată;
+ valoarea minimă a comenzii îţi permite să iei doar o pizza şi un desert, de exemplu;
+ au o bază de date foarte bine pusă la punct şi nu pierzi timpul cu datele de livrare dacă nu e cazul;

Preţurile nu sunt cele mai mici, dar măcar ai parte de servicii foarte bune.

Anyway, Trenta face o figură frumoasă pe piaţa pizzeriilor din Bucureşti şi vreau să nu se oprească aici. Poate mult mai mult, sunt sigură!

Cu multe degete linse,
Evita

O alegere foarte inspirată la un moment aniversar pentru mine şi soţul meu… Juan Domingo, binenţeles.

La o primă aruncare de privire din stradă către restaurant ai spune că este un restaurant de fitze. Dar nu este deloc aşa. Cu siguranţă este un restaurant elegant şi fantezist. Şi asta mai ales din punctul de vedere al doamnelor care pot să-şi facă şi ceva cumpărături în timpul mesei: o geantă, doi pantofi, trei giuvaere toate expuse pe mese, la vedere, printre oaspeţii restaurantului.

Afară, o masă la terasa cea plină de luminiţe, a fost exact ceea ce ne trebuia în acea seară de august minunată.
Dar ceea ce ne-a plăcut cu adevărat la Dada a fost mâncarea.
Startul culinar a fost dat de o porţie de “Calamar Crocant pe Pat de Salată Verde cu Sos Uşor Picant” şi ceva băuturi fără alcohol, că doar eram motorizaţi în seara cu pricina.
După ce ne-am abţinut cu greu să nu ne lingem cuţitele şi furculiţele, cursa culinară a continuat pe un tărâm italian cu “Ravioli Umpluţi cu Brânză, Sos de Roşii, Busuioc şi Unt” şi “Tagliatelle Porcini cu Mascarpone, Ciuperci şi Roşii” care au generat complimente trimise bucătarului.
Şi dacă este vorba de un adevărat festin, să vină şi desertul! Şi a venit cu arome de pasiune: “Crème brulée cu Fructul Pasiunii” şi cu o nebunie de arome şi culori: “Bezea, Cremă Uşoară de Mascarpone şi Căpşuni şi Sos de Zmeură”. Aş putea spune chiar că desertul a avut rolul unui final apotetic al acestei poveşti culinare de mare excepţie.

Văd că şi de data asta, m-am lăsat pradă mai întâi sentimentelor. E, aşa sunt eu, ce să fac? . Totuşi voi trece şi la partea de “+”-uri şi “-”-uri cu care v-am obişnuit deja
+ mâncarea excepţională;
+ porţiile sunt exact cât trebuie, nici prea prea nici foarte foarte;
+ locul perfect pentru o aniversare;
+ atmosfera caldă şi plăcută;
+ felicitări celor care au avut grijă de noi la Dada, admirabil;
+ atât interiorul restaurantului cât şi terasa sunt foarte dragutz amenajate;
- preţurile sunt destul de mari. Dar merită încercat!;
- toaleta doamnelor este incredibil de mică;
- comercializează apă minerală Devin importată din Bulgaria;

Verde Cafe este de fapt o casă mare şi faină transformată elegant şi simplu într-o oază de linişte. În faţa casei este şi o grădină mare al cărei bătrân smochin te întâmpină de fiecare dată cu crengile plecate.

Despre oamenii de aici pot spune doar atât: că sunt Flower Power ;  în modul plăcut, binenteles. Atmosfera este caldă, oamenii sunt relaxaţi şi zâmbitori. Aşa că atunci când vii aici te încarci cu bună dispoziţie, mai ales după o zi de lucru încărcată.

Gata cu vorbăria, acum să trecem la “+”-uri şi “-”-uri:
+ grădina este foarte faină şi spaţioasă, mai ales vara;
+ serviiciile sunt super OK;
+ baia este curată şi frumos amenajată;
+ preţurile sunt OK; deşi uneori mi-aş dori să fi fost mai mici;
- interiorul este luminat destul de puţin;
- mobilierul atât din interior cât şi din grădină este “cam tocit”;
- bântuiala pisicii negre prin local, pe scaune etc;

Mai întâi un scurt prolog menit să sublinieze o notă de subiectivitate ce va însoţi acest articol. Motivul este că la acest restaurant am ieşit prima oara cu ea, aleasa inimii mele De la acea ieşire îmi amintesc foarte clar muzica live tare (stăteam între boxe şi muzicieni), cântată de o trupă de mexicani (destul de) veritabili, cam mult fum şi o porţie de mâncare extrem de picantă, pe care am înfulecat-o fără prea multe comentarii, eu fiind oaspetele

Revenind la subiect, cum ajungem ne întâmpină acelaşi domn de acum aproape 4 ani, la fel de serviabil şi plăcut, care ne conduce la o masă din salonul de nefumători (mai mare decat cel de fumători spre plăcerea noastră). Nu am putut să nu remarc bucuria de pe figura lui când am spus că nu avem rezervare şi vrem la nefumători (probabil dincolo, la “păcătoşi”, era plin).

Imediat apare o chelneriţă cu două meniuri, urmând ca după aproximativ 7-8 minute să avem deja băuturile în faţă. În tot acest timp ne-a delectat un mariachi veritabil (zic eu) cu câteva melodii cântate la o chitară-mandolină. După alte 2-3 minute apare un alt chelner dorind să ne ia comanda de mâncare. Având în vedere că eram în post la vremea respectivă, cerem recomandări de post, primind atât din bucătăria mexicană, cât şi din cea românească. Eu aleg Fajitas Vegetarian şi Doamna o supă de avocado împreună cu ceva ce nu-mi amintesc la felul doi

Ca de obicei merg la baie pentru golirea rezervoarelor, pregătirea pentru masă şi o spălare pe mâini. Baia (una dintre obsesiile mele la un restaurant) a rămas identică pe parcursul celor 4 ani, cu urme destul de clare de îmbătrânire a mobilierului. Când să trag apa – surpriză – aproape rămân cu butonul în mână. De fapt văd că e legat cu un fel de sfoară, cam lungă, însă eficientă, durabilă
Trebuie să menţionez că baia este ca întotdeauna de o curăţenie impecabilă (fără buda îngălbenită, urme de plastic ars de la țigări sau alte cele des întâlnite în alte părţi).

Până să termin eu de scris cele pe care le citiţi acum, Doamna a şi mâncat supa de avocado, o supă rece şi răcoritoare (spune ea) din care n-am gustat, nefiind tocmai ce-mi doream în acea seară.

Apoi suntem serviţi cu capace de inox ridicate simultan de pe cele 2 farfurii cu felul principal, lucru mai rar la restaurantele de azi. Devorez fajitas-ul vegetarian, o mâncare de seară nemaipomenită, uşoară, foarte gustoasă şi ne-picantă (o ciudăţenie la mexicani, zic eu). Totuşi nu pot să nu remarc lipsa serveţelelor din material, nu de hârtie (ce-i drept personalizate), necesare pentru a mă simţi perfect împăcat cu nota oferită. Având în vedere că mesele sunt curăţate cu un aspirator şi nu se aruncă pe jos firimiturile, serviciile foarte bune, plus motivul menţionat în prolog şi bineînţeles curăţenia toaletei, mă simt nevoit să dau până la urmă 5 din 5 pentru Don Taco, locul unde am cerut-o de nevastă pe draga mea Doamnă

Să ne fie de bine, vă invit din toata inima să-l încercaţi! Mulţumesc Don Taco!

Contact: 021 – 316 94 52, str. Dr. Felix 101, Sector 1, Bucureşti sau http://www.dontaco.ro/

I-am trecut pragul ultima oară pentru a lua cina cu al meu soţ.

Ca de fiecare dată, am comandat câte un ceai rece şi nişte bruschete cu roşii şi usturoi, aşa ca de început. Ştiind că porţile sunt mari, am decis să ne luăm fiecare câte o ciorbă şi să împărţim felul principal. Eu am luat o ciorbă de burtă, iar domnu’ o ciorbă de fasole căreia i s-a alăturat şi o ceapă roşie.

Dacă aş fi fost într-un alt restaurant aş fi comandat şi smântână extra, dar aici nu este cazul. Ca şi accesoriu am avut nevoie doar de un ardei iute. Și domnu’ meu a catalogat ciorba de fasole de aici ca fiind cea mai bună ever.

Felul principal a fost o porţie de paste, destul de asemănătoare la gust cu cele italieneşti testate pe peninsulă. Totuşi să dăm Cezarului ce e al Cezarului; italienii sunt maeştrii pastelor şi pizzelor.
Revenind acum la masa noastră… după o ciorbă şi o jumătate de porţie de paste, cu părere de rău am zis PAS şi de data asta desertului. Poate data viitoare voi începe cu desertul, cine ştie?

Îmi place la nebunie acest restaurant, conducând detaşat în topul preferinţelor mele şi a multor prieteni/amici/colegi. Încercaţi-l şi voi. Merită!

Acum voi trece la sesiunea de plusuri şi minusuri ale restaurantul La Casa:
+ restaurantul este amenajat foarte frumos, atmosfera fiind foarte cosy;
+ este un loc în care se poate merge în doi, la o cină romantică, dar şi să te vezi cu vreo 20 de prieteni;
+ mâncarea are acelaşi gust excelent de fiecare dată; tocmai de aceea, fiecare masă se termină cu complimente trimise bucătarului;
+ toaletele sunt frumos amenajate şi extrem de curate;
+ porţiile de mâncare sunt suficient de mari astfel încât să nu mai ajungi la desert dar să te simţi bine;
+ angajaţii sunt în permanenţă acolo pentru clienţi şi numai pentru clienţi;
+ trăieşti experienţe de genul: “Clătite de post aveţi? Nu, dar vorbesc cu bucătarul să vă facă. Cu ce le doriţi, dulceaţă sau miere şi nuci?”;
+ există şi o terasă numai bună pentru serile răcoroase de vară;
+ preţurile sunt foarte bune pentru Bucureşti şi calitatea serviciilor oferite;
+ locul de nefumători este chiar pentru nefumători;
+ oamenii sunt deschişi la sugestii de îmbunătăţire oferite de clienţi;
+ timpul de servire este numai bun ca să savurezi mâncarea comandată;
+ locaţia este departe de zumzetul şi foială bucureşteană;
- uri nu am

Până azi numai lucruri bune din partea cunoscuţilor despre mai sus menţionatul restaurant. Trebuia însă să văd/simt/miros cu ale mele toate cele ca să cred şi eu

Ajung puţin mai devreme decât prietena mea care era prinsă în trafic, binenţeles. Sunt poftită la masa rezervată, primesc un meniu şi dau comandă de un suc.

Vine sucul imediat si încep să studiez meniul care arăta bine, fizic vorbind. Aici fac o mică paranteză: domnilor PATRONI de localuri, meniurile pe care le înmânează angajaţii clienţilor sunt de fapt cărţile dumneavoastră de vizită. Şi prima impresie contează, să ştiţi !!!

Dar revenind… meniul diversificat, iar preţurile chiar bune pentru un local bucureştean central. Mă decid că ar fi bine sa încerc nişte paste. De ceva vreme tot îmi iau paste carbonara ca să le compar cu cele mâncate nu demult în Italia. Povestea italiană am să v-o relatez însă altădată.

Ajunge şi prietena mea. Suntem lăsate câteva minute să ne hotărăm ce luăm şi dăm comanda. Eu – paste carbonara, ea – o salată Agnes care în meniu era prezentată ca având 400g, lucru adevărat de altfel.

Îmi pare rău că nu m-am uitat la ceas când am dat comanda, dar cu siguranţă nu a durat mult, mai ales că îmi era foarte foame şi aş fi simţit cu siguranţă. Şi salata şi pastele au venit în cantităţi mari.

Prietenei mele i-a plăcut salata, însă pastele mele erau absolut inundate în sos. Nu cred că am mai mâncat undeva paste cu atât de mult sos. Mă întreb dacă aşa le fac în mod obişnuit, sau a greşit bucătarul de data asta cantităţile. Voi încerca să aflu răspunsul şi vi-l voi spune şi vouă

Nu puteam pleca fără un desert, aşa că o porţie de papanaşi la două farfurii a fost numai bună.

Plusuri şi minusuri ale experienţei Thalia 2.

+ au suficiente locuri pe terasă, lucru bun pe timp de vară

+ localul este curat + timp relativ scurt de servire

+ preturi bune pentru Bucureşti

+ personalul atent la debarasarea meselor

- nu am primit din partea chelnerilor niciun mulţumesc/cu plăcere toată seara

- porţii prea mari pentru a putea fi terminate => mâncare irosită

- nu au trecut un suc pe nota şi ne-au cerut bani extra, fără să ne mai aducă bonul de casă aferent