Se făcea că ajuns în capitala vecină să-mi fie poftă de ceva arome exotice şi cum de restaurantele asiatice nu prea avea chef am mers pe mâna prietenilor care au recomandat taqueria sus-numită. O mică problemă pe care sper ca voi să o evitaţi dacă vă aflaţi în căutarea localului – nimeni nu-şi mai amintea exact unde se află. Pentru a ajunge la Arriba trebuie să porneşti de la staţia de metrou Nyugati pe Teréz körút în direcţia Octogonului. Undeva pe la jumătatea drumului, pe partea dreaptă a străzii vei vedea la numărul 25 un local colorat care te invită înauntru nu doar prin pofta cu care clienţii muşcă din tacos stând în geam, ci şi prin muzica mariachi care se aude în stradă.

Nu am realizat privind din stradă, însă localul este structurat pe două niveluri. Aflându-se la parterul unei clădiri vechi, are construită o supantă solidă pe o structură de fier nituit pe care am asociat-o imediat cu arhitectura gării Nyugati. Pe peretele din faţa uşii au un meniu desenat care are ca scop explicarea preparatelor tradiţionale mexicane clientului nedumerit care ar putea avea dubii la o primă vizită. Pe un alt perete a cărui cărămizi au fost lăsate neacoperite este zugrăvit mare numele localului, iar cum urci scările de fier spre nivelul superior nu poţi să nu admiri graffiti-ul protectoarei Mexicului.

În acest fast food mexican meniul se află în spatele bufetului şi se foloseşte aceleaşi motive jucăuşe desenate pentru a fi cât mai util clientului, iar pentru că unele preparate nu îţi pot fi servite pe loc în dreptul lor este trecut şi timpul pe care ar trebui să-l aştepţi pentru a-ţi fi adus la masă.

Undeva în dreapta bufetului se află bucătăria, care fiind una deschisă spre sala de mese s-a bucurat de aprecieri suplimentare. Totul e la vedere şi toţi angajaţii robotesc, de la domnişoarele care te servesc cu zâmbetul pe buze invitându-te în engleză să îţi configurezi taco-ul cu ce topping-uri pofteşti până la bucătarii a căror glume gălăgioase sunt acoperite de freamătul localului.

Să trecem şi la cele culinare. Am mers din nou pe mâna amicului care mă însoţea şi am luat câte un  taco carne asada şi câte o porţie de jalapeño poppers.

În tortilla ne-am pus un amestec de carne măcinată de vită, ardei jalapeño feliaţi, boabe de porumb, cubuleţe de roşii marinate, sos guacamole şi brânză Oaxaca rasă peste taco. Am ales porţia mică la 580 de forinţi, luând în calcul că mai avem şi porţiile de jalapeño poppers.

Apropo de jalapeño poppers, aceştia sunt ardei jalapeño curăţaţi de seminţe şi umpluţi cu brânză Cheddar, fiind apoi trecuţi prin pesmet şi ou pentru a fi prăjiţi în baie de ulei. La ei am primit şi câte o cutiuţă cu sos alb preparat din iaurt şi jalapeño mărunţiţi. O porţie a costat 600 de forinţi.

Fiind destul de înfometaţi nu am mai aşteptat cele 5 minute pentru a ajunge la masă şi ardeii iuţi umpluţi şi am început să ne mânjim pe mâini şi pe faţă luptându-ne cu cei doi taco al căror singur minus a fost dificultatea în a-i mânui. Altfel, în minune s-au contopit perfect toate aromele feluritelor ingrediente.

Ardeii iuţi umpluţi cu brânză nu au fost nici ei mai prejos, cu greu putând să deosebesc textura vegetală de jalapeño sub stratul consistent de pesmet. Prima muşcătură a însemnat şi prima arsură, temperaturii brânzei topite din interior adăugându-i-se şi iuţeala ardeiului. Sosul alb adăugat din belşug la fiecare nouă îmbucătură a dres însă repede senzaţia de disconfort.

Concluzia finală nu poate fi decât una: mult bun gust atât în ceea ce priveşte decorul şi atmosfera, dar mai ales preparatele proaspete pe care mulţi dintre clienţi le consideră cele mai bune din Ungaria.

Dacă v-am făcut poftă să treceţi graniţa daţi un semn. Eu sunt oricând tentat de o excursie cu scopuri nobile!

Totuşi, mi-am schimbat acest ultim gând de când am trecut pragul “Star Kebab”, aşezământ gastronomic aflat în buricul târgului, în Deak Ferencz ter. Servirea se face la geam, ca la orice non-stop care îşi propune să pescuiască clienţii din stradă, iar eu nu aş fi trecut pragul dacă pe lângă foame nu m-ar fi încercat şi alte nevoi. Dacă tot am avut ocazia să observ mai îndeaproape orânduirea localului, m-am gândit că se cuvine să încep cu începutul.

Stolul nostru de păsări de noapte se îndrepta spre casă după ce căscatul ochilor prin Budapesta intrase în prelungiri la un pahar de Tokaj. Norocul a făcut ca lângă staţia în care trebuia să ne aşteptăm autobuzul se afla ditamai panoul galben cu litere roşii de-o şchioapă pe care trona impunător şi îmbietor hramul Star Kebab. Fiind singura alternativă pe lângă care nu trecuserăm deja, era de departe cea mai îmbietoare: doi ieniceri cu iatagane păzeau cu dârzenie ţepuşele de kebab – pui şi vită; aflat chiar după tejghea, un fel de MC căruia îi îngheţase zâmbetul pe buze invita cu mare entuziasm trecătorii să încerce bunătăţile; trei cadâne care nu aveau pe cine să servească la vitrinele din interior completau tabloul ineditei reproduceri a răpirii kebabului din Serai.

Nu mi-a luat mult să mă decid pentru kebab-ul de vită, iar oştirii de dincolo de pult i-a luat chiar mai puţin pentru a-mi pregăti kekabul despre care am aflat de-ndată că vine în lipie ca setare default. Înauntru: carne de vită, varză roşie crudă, ceapă roşie, castraveciori muraţi, trei fire de cartofi, maioneză şi ketch-up picant. Ajuns şi înauntru în restaurant, sare şi piper i-am adaugat eu în moţ după ce am nimerit cu greu uşa camuflată între celelalte vitrine.

Verdictul privind gustul l-am dat fără să vreau de la prima muşcătură, deşi mai apoi am tot căutat circumstanţe atenuante care să-l mai îmbuneze. În primul rând lipia de la care aveam oarecare aşteptări a fost incredibil de făinoasă, apoi varza crudă şi ceapa nu au ajutat deloc senzaţia că muşc din carton, iar castraveciorii şi cartofii erau cantitate neglijabilă pentru a salva situaţia. Am lăsat carnea la urmă nu pentru că ar fi motivul vreunui happy end, ci pentru că am crezut că “merită” o descriere un pic mai amănunţită, deşi deodată am impresia că voi enunţa teoria nimicului. Primul gând care mi-a venit a fost că trebuie să fie ceva greşeală – carnea extrem de uleioasă avea mai degrabă gust de oaie, deşi în CV-ul kebab-ului era trecut clar “beef”. Apoi m-am gândit că trebuie să fi rumegat ceva carne de cornută care trecuse în nefiinţă fie în mod violent şi prematur, fie fiind stră-bunică – încă nu m-am putut decide dacă avea carnea elastică de la spasme sau de la bătrâneţe. Pentru a trage totuşi o concluzie generală, revin tot la gustul pe care mi l-a lăsat pe de-antregul kebabul: carnea a fost un fel de bomboană pe colivă, la fel de seacă precum restul ingredientelor, deşi enervant de uleioasă. Un gust care m-ar fi putut convinge că trebuie să fi stat undeva în vreo conservă înainte să fie trecută prin ţeapa de la Star Kebab.

A fost ţeapă şi pentru mine: 600 de forinţi (9.5 lei) nu sunt o sumă, dar când primeşti în schimb un kebab cu gust de talpă de bocanc parcă te gândeşti la Pârtâc cu nostalgie.

Pentru ca am trecut şi pe la toaletă şi pentru că am fost agăţat din stradă de ieniceri mi-am făcut şi o părere despre cum stau la capitolele curăţenie şi personal, deşi nu m-au ajutat deloc să scap de gustul care îmi făcuse deja gura pungă.

La noi înca nu există franciza, însa parcă aş prefera să văd fast-food-uri Subway prin gările noastre în locul Fornetti-ului sau a sandwich-ăraielor lâncezi ce îmbie studenţii la potol şi negociere cu naşul în ideea unui buget recalculat.

S-a întâmplat în Budapesta, cu o ora înainte să ies pe autostradă la autostop. Cred că e destul de clar care mi-a fost bugetul, aşa că nu o să insist. O terasă îngustă şi timidă pe Vaci Utca, centrul Budei. Înauntru 4 tineri după o tejghea ce cred că putea fi bine păstorită de una bucată tanti bărbată, cum sunt eu obişnuit să văd prin locuri de gen.

Faini oamenii, însa aveau ceva probleme cu “inglişul”. Meniurile afişte doar în maghiară şi hint-uri despre ce ar fi în sandwich-uri în poze frumos lucrate. Preţuri ce nu recomand să le converteşti nici în euro, nici în lei, nu de alta, dar poate pleci nemâncat.

Hotărându-mă la un Subway Club extra (fudul nume, huh?), se pune Atilla Jr. cu mănuşile în mână la ales baghete. Ai două opţiuni: 15 cm sau 30 (la pretul de 1+1/2). Poate complexat de dimensiunea stass 15, mă arunc flămând la o baghetă de 30, simplă (fără oregano, caşcaval cheddar sau alte nebunii).

De la stânga la dreapta tejghelei, ingrediente cu care poţi prepara cam orice sandwich iţi trece prin cap. Cărnuri, paste, brânzeturi, sosuri, multe legume şi chiar fructe. Toate nesimţit de proaspete. Tu alegi ce iţi pune omul în baghetă. Un fel de mancare do-it-yourself, însă cu mâinile lor

Cinci minute mai târziu şi după o reprezentaţie de grijă pentru aranjarea demnă a ingredientelor (cum încă n-am mai văzut până acum) aveam în faţă monstrul! Căptuşit cu caşcaval, cu felii de şunca York ce se înghesuiau spre margine, tratat cu roşii, ardei gras şi dacă tot eram la vecinii aprigi, ceapă a dracului de iute. Nu am scăpat atât de uşor: piept presat de curcan şi felii subţiri de carne de vita în completarea unui fel de mâncare din care cu greu am mai putut distinge arome individuale.

30 de centimetri. Mai mare decât franzela de toate zilele. Primul gând a fost simplu: jumate aici să nu par mitocan mâncând cu poftă pe stradă printre cârdul de turişti japonezi ce tocmai trecea bliţuind din toate unghiurile orice gură de canal; jumate la marginea lui M5 servit din mâna ce nu tre’ să stea întinsă spre şosea.

Nu m-a lăsat inima! Am stat 10 minute şi am băgat ca un disperat în mine, mai-mai că i-am speriat pe saracii comeseni: oameni din toate categoriile sociale, în mare majoritate străini, oameni ce făcuseră din câte am înţeles o pasiune pentru sandwich-urile Subway. Se vedea că nu intră pentru prima oară în “subteran” după papa, şi asta nu doar datorită felului în care comandau.

Pe când cu sandwich-uri şi servire d-asta şi pe la noi, nu îmi permit să îmi dau cu părerea. Până acum puţine au fost localurile care să mă surprindă atât de placut. Bufetul ăsta simplu bate oricând tarabele de carton ce înalţă aburi de shaworma prin ţara lui Ţepeş.

Vă las! Au trecut deja 16 ore, am ajuns între timp acasă după peripeţii la autostop, şi parcă mi s-a făcut puţintel foame