Cum era şi normal în ultimii ani şi Pan Rusovan s-a diversificat, şi-a mărit gama de produse, lucru deloc rău, a deschis în mai multe locaţii, deşi în centru cred că le merge cel mai bine.

În ultimele luni, pentru că serviciul m-a dus cam mult prin centru, am încercat diverse preparate de la ei. Până acum cel mai mult îmi place pieptul de pui umplut cu şuncă şi caşcaval şi învelit în susan, dar pe care din păcate observ că am uitat să-l pozez.

Nici pieptul de pui la grătar nu şi-a cam pierdut gustul de altădată.

Deşi înainte luam destul de des toast sandwich de la ei, de câţiva ani n-am mai făcut-o, dar din ce văd cam la fel pare.

Una din noutăţile de care eram foarte încântată ca idee era shaorma. Nu pot spune că e rea, dar nici cea mai bună pe care am mâncat-o. E ok în comparaţie cu multe altele.

Unul din produsele mele preferate de la ei este cotletul la grătar, care alături de acel sos cu porumb merge minunat.

Am mai încercat şi cabanosul la grătar, care nu e nici el rău, dar parcă pică greu, chiar mai greu decât restul preparatelor, cel puţin aşa mi s-a părut mie.

Bineînţeles că am mai încercat să dau o şansă pleskavicei, dar tot fără succes. E comestibilă, da, şi poate dacă n-aş compara-o atât cu alte gusturi ar fi ok, dar aşa chiar nu. Sper că la un moment dat vor reveni la carnea de dinainte.

Ce m-a surprins în mod plăcut să văd pe meniu: clătitele. Cum sunt o fană a clătitelor, era perfect să le putem găsi în plin centru. Însă dezamăgire! Clătitele sunt preparate deja şi congelate. Şi deşi au şi cu ciocolată şi biscuiţi sau sunt cu gem, gustul umpluturii nu se mai simte aproape deloc după acea congelare şi apoi decongelare în microunde. Am luat o dată şi deajuns mi-a fost. Un mare, imens, minus pentru asta.

Ce-mi place mult la ei este sosul cu porumb. Doar că de multe ori nu se pune din el dacă nu spui.

Preţurile sunt acceptabile: pleskavica 6 lei, toast sandwich 5 lei, cotlet şi piept de pui la grătar 7 lei, shaorma mică 7 lei, piept umplut şi învelit în susan 7 lei.

Servirea e când cum, mai ales că periodic apar feţe noi, doar câteva tanti din cele de demult mai sunt. În general sunt amabile şi fără mutre. Vorbesc despre cele din centru. Personal am mai mâncat de la ei din Sinaia, unde servea o tânără cam sictirită, dar asta era acum vreo 2-3 ani, deci nu mă pot pronunţa faţă de restul locaţiilor.

Mai nou au aranjament frumos la pult unde se pot vedea câteva din preparatele făcute la grătar.

Pan Rusovan rămâne cu siguranţă o bună variantă de papa pentru mulţi. Dar eu tot continui să mă întreb: e pleskavica de la ei cu adevărat pleskavica? Dacă ne luăm după reţeta originală, cu siguranţă nu.

Dar de atunci au trecut mulţi ani. Hamburgeria continuă să existe, nu a schimbat mare lucru, cu excepţia cărnii care este jumătate din cât era înainte, chifla e puţin diferită, dar minunea de sos ţigănesc este la fel de bun. Dar despre hamburgerie voi povesti în alt articol, în acesta predominând povestea despre pizza.

În una din zile împreună cu colegele de birou am decis să comandăm pizza. Ca de obicei, dilemă, de unde să luăm. Şi cum eram 4, fiecare cu diferite gusturi şi dorinţe în acel moment, am zis să încercăm relativ noua variantă de pizza de la Napoleon şi anume cea de 25 cm. Variantă nouă pentru noi, mai ales că nu ştiam de când se găseşte. Era numai bine că la preţuri între 7 şi 11 lei am putut alege 3 variante de pizza, totalul ieşind cât am fi plătit pentru aproape 2 pizza normale de 32 de cm.

Am luat o Prosciutto Salami, preferata mea care a fost foarte bună, acelaşi gust pe care mi-l aminteam:

A doua a fost pizza Specială, care deşi mă aşteptam să-mi placă măcar la fel de mult ca Prosciutto Salami a rezultat că-mi place mai puţin :

Iar ultima a fost Carbonara care a avut un gust aparte, nu rău, dar nici cum mă aşteptam:

Comanda a venit în timp să zicem util, cam 40 minute.

Sincer vă spun că nu m-am aşteptat să fie atât de ok chiar o pizza cu diametrul de 25 cm. Cele 3 pe care le-am comandat au fost suficiente.

Cred că în momentul în care eşti nehotărât această variantă este potrivită pentru că poţi ajunge să iei 2 pizza de 25 cm la preţ de una de 32. Sigur că depinde şi de pizzerie.

Mai nou Napoleon are şi shaorma. N-am încercat-o, dar urmează. Oricum lista lor de meniu s-a mărit, acum putem comanda şi ciorbe, minuturi, garnituri, salate. Înseamnă că sunt în plină dezvoltare încercând să acopere cât mai multe preferinţe.

Acum când scriu tot la sosul ăla ţigănesc mă gândesc…

Nu cred că sunt mulţi timişoreni care să nu fi încerca păpica de la căsuţele din centrul oraşului, căsuţe cu care ne-am obişnuit în fiecare an înainte de Crăciun şi înainte de Paşte. Dacă la Târgul de Paşte lucrurile au stat cât de cât diferit, iarna se pare că vrea să ne arate că e un pic mai puternică decât primăvara şi a ţinut departe de acest târg comercianţii care ne mai ofereau şi altceva de păpat.

Îmi amintesc cât aşteptam în anii trecuţi să înceapă târgul, nu ştiu parcă acele mâncăruri, deşi atât de banale, aveau ceva magic în ele, o aromă de iarnă care ne încânta sufletele.

Anii trecuţi luam aproape de la fiecare căsuţă cu mâncare măcar un preparat ca să-mi fac o idee ca apoi să le diferenţiez. Încă de anul trecut mare mi-a fost dezamăgirea realizând că practic nu mai am ce diferenţe să fac, pentru că oriunde te învârţi e aproape aceeaşi mâncare, fără niciun Dumnezeu. Dar să le iau punctual.

De fiecare dată trebuie să încerc micii, care desigur că nu prea des se întâmplă să fie calzi, majoritatea fiind preparaţi mult înainte să fie comandaţi. Doar în cazul în care pofta vine seara când multă lume merge la înghesuială, mai primeşti şi mici calzi, chiar dacă uneori stai până să se prăjească. Dar nici măcar micii mai reci nu sunt o problemă pentru mine. Problema era de unde să-i cumpăr. Terasa Nora care e veşnic prezentă la acest târg nu avea. Împreună cu o prietenă ne-am tot învârtit până să dăm de ceva mici care să pară cât de cât buni de mâncat. Îmi pare rău că nu ştiu denumirile comercianţilor, dar cum prea puţini sunt cunoscuţi la noi în Timişoara, şi cum firmele nu prea erau scrise la vedere, probabil după localizarea căsuţelor sunt mai simplu de depistat.

Consultându-mă cu prietena mea, am căzut de acord că micii de pe acelaşi rând cu Terasa Nora ar fi cei mai potriviţi, dar când să ne aşezăm la rând, stupoare! nenea care se ocupa de mici scapă vreo 5 pe jos, în fleşcăiala care era după o ploaie şi cu nonşalanţă îi ridică şi îi pune pe grătar. Ce s-o fi gândit? Tot maronii trebuie să ajungă. Am rămas fără cuvinte, nici să ripostăm n-am fost capabile în faţa unei astfel de mizerii omeneşti. Ok, ştiu că de cele mai multe ori nu vedem cum ne este preparată mâncarea, dar cât timp nu vezi, parcă nici nu-ţi faci filme în cap, iar când deja ştii…

Cu toate astea am continuat colindatul. Am ajuns la căsuţa cu caşcaval (foarte bun, dar la un preţ nesimţit), lângă care am găsit nişte mici care chiar arătau bine. Ca să fie uşor de reperat, undeva pe lângă Moda Alis, dar în spatele căsuţei din faţa magazinului. Am luat la pachet câţiva mititei la 2,5 lei bucata şi o porţie de cartofi prăjiţi. Micii n-au fost extraordinari, în schimb cartofii au fost buni. O altă chestie, doamna care servea lua pâinea cu mâna cu care lua şi banii. Punct mare minus.

O altă remarcă la căsuţa de vis-a-vis de Nora, un pic mai în dreapta, e o tarabă mare cu mâncare, poate cea mai mare, unde toate arată bine, dar problema e că tanti care serveşte are prostul obicei să pună mâna pe toţi micii după ce îi ia cu furculiţa pentru a-i pune pe carton. E cam prea mult!

Poate par nebună cu fixurile astea, dar mintea funcţionează asupra acestor lucruri atât de importante în ziua de azi.

Nu puteam pleca de la târg fără un kürtős kalács pe care l-am luat de la prima căsuţă cum vii de la cinema Timiş. A fost cu nucă şi a fost excelent.

Şi cum fetele nu obosesc de atâtea plimbări, în altă zi prietena mea vroia hamsii aşa că ne-am îndreptat la căsuţa de vis-a-vis de Amely. De la ei am cam luat în anii trecuţi şi mi-a plăcut. Am luat o porţie de cartofi pe care am dat 7 lei şi un cârnaţ afumat şi prăjit la 8 lei şi nişte mici pe care mai bine nu-i luam. Prietena mea a dat pe hamsii 5 lei şi a zis că au fost ok, dar nu încât să mai vrea şi altădată. Aici fetele care servesc se poartă cel mai frumos cu clienţii. E de remarcat.

Din păcate cârnaţul nu se putea mânca, atât era de tare. Probabil stătea de câteva zile. Nici măcar să-l tai cu cuţitul n-am reuşit.

Sperând să am mai mult noroc la altă ieşire, în una din zile am încercat nişte mici de la una din căsuţete care sunt pe partea cu Violeta şi librăria Eminescu. Tantile de acolo păreau de treabă şi mi-am zis că şi mâncarea trebuie să fie bună. M-am înşelat! Nici n-am cuvinte să descriu ce mici fără gust am primit.

Am doi prieteni înnebuniţi după gulaş şi în fiecare an erau mulţumiţi de ceea ce luau de la târg. Anul acesta şi-au schimbat părerea.

Am un regret mare legat de târg. Până acum 2 ani venea o tanti din Ungaria cu nişte murături cum n-am mai pomenit. Erau scumpe, e drept, dar acum se simte lipsa ei.

La una din ultimele plimbări prin centru am luat în cele din urmă mici şi de la Terasa Nora. Erau amari. Bine că am luat şi cartofi prăjiţi care erau asemănători cu cei de unde am luat prima oară. Ce să zic? Tot cartofi congelaţi erau, aşa că nu prea e de comentat.

Tot de la Nora am luat şi o plăcintă cu brânză sărată care e una din cele mai negustoase încercate până acum.

Şi ca să-mi satisfac din nou pofta de kürtős kalács, am luat de la un nene care vinde aproape de restaurantul Lloyd şi de la care am luat anul trecut şi mi-a plăcut. Anul ăsta însă s-a prostit. În loc de nucă, erau mai mult seminţe de floarea soarelui. Era şi nucă, nu zic, dar foarte puţină. Dezamăgire deci şi pe partea asta.

Oricum preţul de 10 lei pe un kürtős kalács mare tot mi se pare nejustificat, mai ales privind mâinile murdare ale celor care îl fac.

Una din noutăţile de anul acesta este taraba celor cu pleskavica, pe care îi găsim şi în complex şi despre care urmează să scriu. N-am luat de la ei din centru pentru că nu mi-a plăcut carnea când am cumpărat din complex şi n-am mai vrut să mă risc.

M-am cam săturat de aceleaşi produse pe care le găsim la târg. Vreau să mai apară şi altceva, cum a fost de Paşti taraba cu paste.

Ce se mai găseşte şi acum e deja nelipsita plăcintă întinsă cu tot felul de umpluturi, un ştrudel împăturat altfel adică, la preţul de 3 lei pe suta de grame. Prea scump având în vedere că o bucată iese cel puţin la 5 lei. Când te gândeşti că de 10 lei faci acasă o tavă…

Oare ce fac inspectorii OPC pe vremea târgului? Sunt blânzi pentru că vin sărbătorile?

Încă visez la un târg de poveşti… poate anul care vine va aduce şi un târg mai pe gustul meu.

Şi dacă tot ne luăm rămas bun de la 2011, vă doresc şi eu împreună cu echipa foodcrew să aveţi sărbători frumoase, cu multe zâmbete şi cu mâncare cât mai delicioasă!

Eh, în cele din urmă grecii n-au putut sta departe de Mall şi au deschis un fast-food mai micuţ unde nu servesc mâncărurile gătite care se găseau în fostul restaurant, dar servesc gyros pita după care sunt înnebunită. Nu ştiu dacă sunt aceiaşi greci, dar cred că nici nu are importanţă cât timp îşi fac treaba.

Duminică am făcut o plimbărică prin food-court şi primind un flyer cu oferte, m-am oprit la ei. Ca să fie mai clar, chiar erau oferte: gyros pita la 3,49 lei şi souvlaki tot la 3,49 lei.

Souvlaki, pentru cei care nu ştiu încă, sunt frigărui de pui sau de porc, dar fără legumele pe care le găsim de obicei asezonate cărnii.

Nu ştiu dacă numele fast-food-ului vrea să însemne acelaşi lucru, dar acel “o” lipsă în nume nicidecum nu e în plus când ne referim la acele frigărui tipic greceşti.

Cei care îmi citesc recenziile probabil ştiu marea mea durere că la noi nu prea ai de unde să iei pita aceea bună grecească, iar acum, în sfârşit există un local unde e chiar dumnezeiască. Prea bună, pe cuvânt.

Eram chiar curioasă de ingredientele pe care le pun în gyros pita. Nu mică mi-a fost încântarea să văd că au pus şi tzatziki, fără să cer, ceea ce în Grecia nu se prea întâmplă. Dar nu tzatziki din acela lichid cum e prin shaormeriile noastre, ci aşa, ca la mama lui. Pe lângă tzatziki, au mai fost şi cartofi bineînţeles, roşii şi ceapă excelentă la gust, deşi nu mi-am dat seama de la ce a fost aşa bună, că părea poate puţin dinstuită sau nu ştiu, poate condimentată cu ceva anume, pe lângă boia care se potrivea perfect în combinaţie.

Cu mâna pe inimă spun că la ultima mea vizită în Grecia, după toate încercările mele de a găsi un gyros pita bun, nicicare de acolo nu se compară cu cel de aici. Recunosc, nu e cea mai excelentă carne cea pe care o servesc cei de la Suvlaki GR, pentru că erau bucăţi destule cu pieliţă, ceea ce pe mine nu mă încântă deloc, dar per total, pentru 3,49 lei, eu zic că se merită. Adică să fim serioşi, ce mănânci în ziua de azi cu 3,49 lei?

Nu ştiu cât timp au oferta asta, pe flyer scria că “doar duminica aceasta”, dar cred că se aplică pentru mai multe duminici. Am eu aşa un feeling. Voi mai trece zilele astea pe acolo şi studiez.

Chestia faină la Suvlaki GR este că toţi care prepară mâncarea şi servesc sunt greci, şi e o muzică pentru ureche să-i auzi cum vorbesc între ei. Cel puţin mie îmi place. Mi se pare firesc că dacă deschizi un local cu specific, şi bucătarii să fie de originea respectivă. Măcar la început ca să-i înveţe pe alţii.

Nu au multe preparate în meniu, dar dacă vor continua cu oferte bune, sunt sigură că îşi vor face un nume în oraşul nostru.

Ei bine, într-un astfel de loc se ascunde unul dintre cele mai faine locuri cu mâncare tradițională din Timișoara. E un restaurant de familie, cu domnul proprietar ca ospătar și doamna proprietar ca bucătar. Ocazional își mai iau câte un ajutor pe termen scurt, în cazul în care e un sezon mai agitat sau vreunul dintre ei au și alte treburi.

Adevărul e că un bun bucătar și un grozav ospătar nu sunt neapărat și cei mai bun marketeri sau arhitecți, iar astfel aspectului cel puțin modest din stradă și mai ales marketingul sărac al localului se pot explica cu ușurință. Cu toate astea nu duc lipsă de clienți, iar mâncarea e de ani de zile la fel de gustoasă și porțiile la fel de mari la prețuri constante.

Succesul lor se bazează deci pe recomandările clienților și se bucură de o rată de clienți constanți de vreo 70%. Dacă mai pui și faptul că cei pe care-i vezi la mese de regulă sunt la cămașă și cravată, se poate spune că această familie poate satisface pretenții diverse.

Zilele trecute am fost pe la ei în vizită și m-am aruncat fără ezitare la o ciorbă de văcuță. De altfel una dintre cele mai bogate și gustoase ciorbe de văcuță pe care o poți găsi în Timișoara. Supa abundă în legume foarte bine asortate, iar carnea se rupe de una singură sub curculiță și se topește în gură. Recomand oricui ciorba de văcuță de la Zorile, iar pentru 8 lei n-ai cum să regreți.

De felul doi mi-am luat specialitatea casei, recomandată cu ochi strălucind de către domnul ospătar: o tocăniță de porc cu piure și castraveți murați. Să te lingi pe degete, nu alta. Atenție, mâncare picantă. Ardelenesc de picantă chiar! După câteva zile bune, încă-i simt gustul: o cărniță de porc acoperită de un sos plin de arome de piper, ardei iute și tot felul de ierburi. Tocănițe la un acceptabil 15 lei și alți 4 lei castraveții.

Atmosfera locului e foarte intimă. Fiecare masă e aranjată cu o migală familială, iar curățenia e la ea acasă. Pereții și ușile abundă de un roșu închis, iar mesele te așteaptă cu vesela și paharele de vin pregătite din timp. Salon de fumători și salon de nefumători, fără muzică, eventual cu un televizor. Însă televizorul e la dispoziția clientului, iar adesea stă pur și simplu stins.

Poate unii dintre voi se întreabă ce m-a determinat în primă instanţă se refuz să mai dau târcoale clubului cu nume de “bampir”. În primul rând, când auzi de numele Dracula te-ai aştepta ca designul arhitectural al localului să abordeze stilul medieval, dar din momentul în care te afunzi în club, masa de biliard, aparatele de poker şi plasma îţi dau de înţeles că tehnologia voievodală era totuşi destul de avansată. Apoi, amalgamul de obiecte fără nicio legătură cu perioada aceea face ca aspectul restaurantului să fie şi mai dezamăgitor decât cel al Camelotului spre exemplu. Pe de altă parte, ţepele destul de înalte, armele expuse pe pereţi şi pânzele de păianjen care arată destul de natural mai salvează cât de cât situaţia.

Restaurantul dispune şi de o terasă, dar cum ea nu era diferită de cele ale barurilor de cartier, am optat să mănânc înauntru. Proastă alegere, căci singurii doi oameni dinăuntru completau o atmosferă de castel părăsit: neaerisit, fără muzică şi o lumină prea slabă pentru acea oră din zi, care stătea şi spiona la aşa-zisele vitralii, aşteptând parcă momentul oportun să dea năvală înăuntru. Mesele destul de mari, din lemn masiv, par a fi puţin mai curate decât cele de la Roy, însă nu mi-am putut face o părere foarte clară din cauza luminii fără vlagă. Deşi se află peste drum de Poliţia Judeţeană, localul parcă inspiră  că s-ar afla la incidenţa binelui cu răul, un loc în care la o masă stau interlopii, iar la cealaltă politiştii, fără să ştie unii de alţii, ambele tabere punând la cale un nou plan pentru “hoţii şi vardiştii” în timp ce iau cina şi se uită la meci.

Aşadar, reîntors la clubul bram-stokerian şi aşteptând preţ de 10 minute ca cineva să mă ia în vizor, o doamnă tare pe fuga îmi aduce meniul şi se repede din nou afară căci otomanii păreau a da năvală. La un moment dat, dau comanda în grabă pentru a nu o mai reţine pe cea mai vitează dintre ospătăriţe, care era oarecum amabilă: un gulaş de pui şi o salată de varză, plus o porţie de cartofi gratinaţi la pachet.

Gulaşul şi salata vin într-un timp chiar scurt, numai bine căci mi-era foarte poftă dar şi foame deopotrivă. Din pacate, îmi sunt servite tot în graba, peste umăr, deşi mai era juma’ de metru până în lateralul mesei, lucru care pentru un client nu e chiar confortabil. Trecând peste asta şi ajungând la partea gastronomică, pot spune că gulaşul a fost foarte interesant, foarte diferit de ceea ce încercasem până acum. Având parcă ceva mai multe roşii şi ceva mai puţin chimen decât eram obişnuit, acest gulaş, destul de picant dealtfel, a fost o surpriză foarte placută faţă de tot ce vă povestisem până acum legat de Club Dracula.

Faptul că ceva bun este imediat compensat de ceva prost pare să devină o regula prin restaurantele din Timişoara, iar în confirmarea acestei reguli a venit salata de varză care se simţea că era pregătită cu destule ore înainte, pierzându-şi evident prospeţimea. Un alt element “compensator” a fost pâinea, de care deşi nu facusem uz, m-am gândit să o consider folositoare pe final de gulaş pentru a curăţa cum se cuvine bolul. Însă şi pâinea avea deja câteva ore de la feliere, pierzându-şi asftel proprietăţile “curative”, fiind mult prea uscată.

Cu burta plină şi cartofii gratinaţi în pungă, am plecat de acolo la fel de repede precum am fost servit. Ajuns la un moment dat acasă, am degustat şi din cartofii prietenei mele care erau chiar buni, ţinând cont că au costat doar 6 lei. Din punctul meu de vedere acest fel de cartofi gratinaţi se încadrează perfect în tiparul mâncărurilor ţărăneşti, care, pe lângă materia primă obişnuită, mai conţin castraveţi muraţi, şuncă (puţin cam ieftină la gust ce-i drept) şi brânză/caşcaval. Un amestec foarte simplu de preparat acasă şi, zic eu, pe gustul oricui.

Am mai gustat într-o ocazie de la cineva care şi-a luat la pachet un şniţel de pui în susan, care a fost de asemenea bun fără a părea a fi semi-preparat.

Preţurile consider că au fost destul de mici, mai ales dacă ţin cont că mâncarea a fost în mare îmbietoare:

• 13 lei pentru gulaş (450 g)
• 6 lei cartofii gratinaţi (300 g)
• 3 lei salata de varză

Aşadar, pe lângă chinezescul din Libertăţii, acest local este înca unul din categoria “stai cu nasu-n farfurie şi nu te uita în jur”, motiv pentru care personal îndemn să comandaţi în prealabil şi să luaţi mâncarea la pachet.

De fiecare dată când am mâncat în foodcourt m-am uitat atent pentru a vedea câţi dintre meseni combină feluri de mâncare de la două sau mai multe standuri. Aş putea să-i număr pe degete pe cei care i-am prins în fapt, mutându-se cu tava de la o tejghea la alta. Deşi înţeleg simpatia pentru un anumit local, sau mai bine zis pentru o anumită bucătărie, mâncând pe la fiecare din standurile din foodcourt de destule ori mi-am dat seama că nu voi găsi unul care să exceleze la pergătirea tuturor preparatelor pe care le serveşte. De aici, singura explicaţie la care mă pot gândi este comoditatea clienţilor, care pentru a evita plimbatul prin foodcourt pentru a-şi compune un meniu în totalitate după gustul şi pofta lor, aleg să se mulţumească cu un fel de mâncare preferat bine pregătit pe lângă care mai acceptă un fel-două de umplutură.

Înainte de a mă eticheta drept lup moralist, primul client la care am observat acest tip de comportament am fost chiar eu. Neluând în calcul dăţile în care am scris o recenzie despre un anumit local din foodcourt, de foarte puţine ori mă sinchiseam să-mi pun pe tavă felurile mele preferate adunate din mai multe locuri. După ce am făcut asta pentru prima oară, cu greu îmi mai pot lua un meniu întreg dintr-un singur loc.

Meniul compus din câte un fel cumpărat de la standuri diferite din foodcourt despre care o să relatez astăzi sună aşa:

• ciorbă de burtă de la 3F
• cartofi prăjiţi rondele de la Grill Sârbesc
• ciolan afumat de la Grill Bison
• salată de castraveţi şi măsline de la Kartoffel
• sos picant de la House Thai Food

Le voi lua pe rând:

• ciorba de burtă: Pe nişa mâncărurilor gătite singura concurenţă pe care o are 3F-ul din foodcourt poate fi considerat Papri, care pregăteşte mai cu seamă preparate cu specifi unguresc. Diversitatea ofertei celor două localuri nu se prea poate compara, 3F având clar un câştig de cauză măcar din acest punct de vedere. Oricum, pentru mine 3F-ul din mall e echivalent cu locul în care pot mânca ciorbă de burtă atunci când mi-e poftă; n-o fi ea cea mai genială, dar e bunicică.
• cartofii prăjiţi rondele: Sunt mare fan Grill Sârbesc, fiind mare amator de pljeskaviţă. Pentru cei care poftesc la fel ca mine la minunea sârbească, recomand să încerce şi sosul de brânză picantă care le iese minunat. Eu îl ador lângă cartofii lor prăjiţi rondele care mi se par mult mai săţioşi decât tradiţionalii cartofi pai ce adesea sunt prea uscaţi.
• ciolanul afumat: Deşi am încercat mai toate cărnurile pregătite în cuptorul cu aburi de la Grill Bison, ciolanul rămâne preferatul meu. Nu neapărat pentru orice buzunar la 6 lei/100g dar dacă vrei să te răsfeţi puţin, merită mai ales dacă nu prinzi bucata cu mult şoric
• salata de castraveţi şi măsline: Nu-mi plac deloc salatele de la 3F, iar Grill Bison nu excelează la acest capitol, fiind bine acoperiţi de murături. Prin urmare, oricând am chef de o salată proaspătă aşa cum îmi place îmi configurez una de la Kartoffel.
• sosul picant: deşi de obicei mă mulţumesc cu sosul de brânză de la Grill Sârbesc, câteodată nu strică să explorezi şi alte posibilităţi. Sosul picant de la Thai Food mi s-a părut (şi chiar a fost) unul consistent, alcătuit dintr-un mix de chili şi roşii.

Cam acesta a fost meniul compus de mine după ce am colindat foodcourt-ul. Am ieşit mai scump ce-i drept decât în varianta unui meniu clasic, însă 22 lei nu mi se pare o sumă exagerată în schimbul felurilor preferate de mâncare.

Sunt curios să aflu cum aţi alcătui voi un meniu cu preparatele din foodcourt

Pentru a fi bine înţeleşi, voi face acum referire doar la shaorma clasică, fără a vorbi despre cea la farfurie pe care vom mai avea cu siguranţă timp să o descoasem. Ei bine, când vine vorba de shaorma pe care o iei fie “la mână” pentru a o devora la doi paşi de ghereta de unde ai cumpărat-o, fie la pachet pentru a te bucura de ea având o farfurie în faţă şi mai puţine griji că-ţi va curge maioneza cu usturoi pe balerini sau pe bocanci, pentru mine personal şi ambalajul face diferenţa.

Deşi cred că putem cădea cu toţii de acord că staniolul este o invenţie genială, mulţi patroni de shaormerii preferă încă să lucreze “old school”, servind shaorma în acea hârtie ordinară cu care tapetau bunicii dulapul de haine. Există hârtie specială, rezistentă la apă şi grăsimi în care am primit o shaorma genială la Divan Express în Bucureşti nu demult, există chiar hârtia cerată care nu se umezeşte şi nu se fleceşte în contact cu sosurile şi cu aburul ce iese dintr-o shaorma proaspătă. Dar nu! Pentru a evita o minimă investiţie, una de bun simţ pentru clienţi, unele shaormerii preferă să facă economii substanţiale servind shaorma pe care mai apoi trebuie să o desfaci cu penseta şi să o bibileşti de bucăţelele de hârtie prinse printre cartofii prăjiţi.

De o astfel de surpriză am avut parte după ce m-a mâncat în cerul gurii să încerc o shaorma de la Modex, timişorenii ştie. În Piaţa Iancu Huniade, la parterul clădirii Modex, la doi paşi de acvariul de la Operă. Am luat la pachet, neavând nici timpul nici dispoziţia necesară să mănânc în micul spaţiu inundat de aroma cărnii de pui perpelite şi a cartofilor prăjiţi. Ajuns în buncărul Food Crew şi aşezându-mă asupra shaormei, am dat peste asta:

După cele 3 minute cât am puricat bucăţile de hârtie din “topping-ul” pe care îl puteţi vedea am mai avut o surpriză: lipia shaormei era fleaşcă, la fel de moale ca şi cea din Beef Wrap-ul de la McDonalds, însă îmbibată de sos. Mai mănâncă aşa minunăţie!

Cam aşa m-am hotărât eu, dragii infidelului, să încep o mini-shaormiadă împotriva ambalatului shaormei în hârtie sau alte mizerii necorespunzătoare. Sunteţi bineveniţi să vă alăturaţi boicotării shaormeriilor care au astfel de apucăturii şi bineînţeles, sunteţi bineveniţi să vă spuneţi mai jos păsurile legat de shaormeriile pe la care aţi mâncat.

Ziua 1

În prima zi a recenziei am avut de ales între Supă-cremă de ciuperci cu crutoane sau Ciorbă de cartofi. Fiind un împătimit al ciupercilor, am ales fără să clipesc supa-cremă. Felul al doilea consta în Varză călită cu costiţă. Imediat după ce ni se ia comanda soseşte şi supa, care, cu mâna pe inimă şi botu-n farfurie, vă mărturisesc că a fost excelentă. Se simţea gustul proaspăt de champignoane, căci doar acelea le-am recunoscut. Atunci când vorbim de ciuperci, sunt de părere că ar trebui să fie expresive în primul rând ca formă, dar în special ca gust.

Deşi mă aşteptam ca supa să devină cremă prin “înfăinare”, acest agent de îngroşare nu şi-a făcut simţită prezenta, decât pentru a linişti apele, smântâna fiind de fapt cea care făcea bişniţă cu “grosul”. Am mâncat o dată la Dante supă-cremă de conopidă, iar atunci crutoanele erau frecate cu usturoi. Dacă erau şi acum ar fi fost “cireaşa de pe tort”, însă aşa au rămas doar nişte crutoane pierdute în anonimat pe frontul de luptă. Am gustat şi din ciorba de cartofi (preparată a la grec) şi cred că ar fi fost o alegere cel puţin la fel de bună, dar că de fiecare dată câştig de cauză ar fi avut ciupercile.

Varza călită a fost bună, dar nu a impresionat cu nimic, deci nu ar fi prea multe de spus. E doar o mâncare care nu prea mai are cum să surprindă în zilele noastre. Ce mi-a plăcut însă foarte mult a fost costiţa prăjită pe grătar, care putea foarte bine să fie aleasă drept imagine a mezelurilor de tip slim-fit dintr-un hip(s)ter-market: “mai puţină grăsime, mai multă carne”.

La desert am primit un fel de găluşcă cu brânză aplatizată. Deloc rea, dar puţin cam seacă.

Ziua 2

A doua oară când am decis să fac pe CTC-istul am ales Ciorbă de fasole boabe, iar ca fel secundar, trebuia să mă decid între ceva cartofi cu altceva (nu am notat exact ce era) şi mâncare de dovlecel. Am ales acei cartofi.

Ciorba de fasole a fost de un gust ce doar prin casele ţărăneşti îl mai poţi întâlni. Pătrunjel, leuştean, mărar de-o prospeţime juvenilă şi o aromă rar întâlnită prin meniurile zilei, legume care au oferit consistenţa şi gustul ideal, afumătură venită sa completeze un “line-up” perfect: aceştia au fost artiştii care au făcut ca acea ciorba de fasole sa stea pe un piedestal şi să fie un exemplu de “aşa da!”.

Soseşte şi al doilea fel, însă pesemne că ospătăriţa a uitat să-şi ia lecitina, căci a uitat să noteze în carneţel ce comandasem şi a adus o porţie greşită. Şi pentru că era şi zi de recenzie, am făcut schimb de “acţibilde”, cu un coleg şi am dat cartofii care-i mai încercasem cândva, pe o mâncare de dovlecel cu cârnăciori prăjiţi. Foarte asemănătoare la gust cu ce face maică-mea acasă, mâncarea de dovlecel a fost ok, cimbrul fiind încă o dată condimentul potrivit în farfuria potrivită. Se prea poate însă să fi simţit ceva mai multă faină decât era cazul. Poate mi s-a părut, dar nu cred. Acel tip de cârnăciori nu e chiar preferatul meu, însă nu mă dezic de el. La fel ca şi dovlecelul, au fost doar ok. Mă aşteptam ca această mâncare să facă măcar o glumă, sau cel puţin să-mi povestească ceva, însă nu a schiţat niciun gest, preferând tot timpul sa stea timidă în farfuria ei şi sa aplaude ciorba de fasole.

Desertul a venit sub forma unei negrese deloc voluptoase, dar numai bună încât să-ţi asigure minimul necesar de dulce. Din păcate nu cred că voi mai manca o negresă foarte bună în curând şi asta datorită mamei lui Infidel, care a stabilit un etalon al negreselor. Un etalon foarte rigid de altfel.

Dacă în prima zi a recenziei timpul de aşteptare a fost scurt, a doua oară prânzul a durat mai mult de 80 de minute, iar asta din cauză că nu a fost gata mâncarea la timp. În condiţiile în care pauza corporaţiilor nu prea depăşeşte o oră, iar meniul zilei nu mai e demult un moft, Dante primeşte o bulină neagră pentru că din când în când ne face să întârziem la serviciu, lucru cu care, mai în glumă mai în serios, nu sunt de acord.

A doua bulină neagră o primesc ospătăriţele pentru că nu-şi notează niciodată şi mai încurcă din când în când comenzile. Asta mă face să pierd şi mai mult timp, dar mai mult decât atât mă face să-mi pierd parţial pofta şi răbdările. Iar răbdările mele nu sunt de prăjit!

Şi înainte să le dau notele de trecere, ar mai fi ceva de reproşat: faptul că de fiecare dată trebuie să cer smântână şi ardei iute, deşi acestea sunt din partea casei. Am înţeles de la ei că nu-l mai oferă implicit la fiecare masă, pentru că de multe ori nu se consumă, însă cred că e de datoria ospătarului să te întrebe, nu să-l iei tu pe el la întrebări.

În rest despre Dante, numai de bine: mâncarea se simte că e proaspătă, ciorbele nu sunt zeamă goală, nu se zgârcesc la legume, iar asta le face foarte gustoase. De asemenea, felul doi e în cel mai rău caz, doar bun (ce compliment dom’le). Ca şi desert, o singură dată pot spune că nu l-am păpat (ceva plăcintă cu brânză foarte lipsită de gust), în rest e exact ce trebuie după cele două feluri principale.

Spre deosebire de Thalia, localul este foarte ok, este curat şi cel mai important este că nu găseşti farfurii murdare pe masă când te aşezi. Conştient că mă repet, tot spre deosebire de Thalia (dar şi alte restaurante) fetele care servesc sunt destul de entuziaste şi dau dovadă de bun-simţ. Muzica mă deranjează puţin, dar asta pentru că nu sunt adeptul Kiss TV sau cum s-o chema.

Meniul zilei costă 15 lei, iar de obicei ai de ales între două feluri de supă/ciorbă. De asemenea, câte două opţiuni pentru felul al doilea, ardei, smântână, desert şi apă sau bere la alegere. Recomand cu căldură berea lor rece la pahar (nu ştiu exact ce marcă e). Cred că e preţul corect pentru un “meniul zilei”, preţ care ar trebui adoptat şi de alţi “practicanţi” care se zgârcesc mai ceva ca baba cu ouăle când vine vorba de raportul calitate/cantitate/preţ.

Nu ştiu dacă restaurantul Dante face cinste numelui pe care îl poartă, dar cu siguranţă i-a făcut cinste stomacului meu. Personal consider că e indiscutabil un restaurant în care merită să iei prânzul cel puţin o dată.

Iniţial am dorit să le spun oferte de toamnă, gândindu-mă că ar avea logică o suită de oferte pentru perioada în care încep şcolile, iar studenţii mişună din nou prin centrul oraşului. Apoi, vizitând site-ul corporaţiei mi-am dat seama că niciuuna dintre cele două oferte la care ne-am momit nu are vreo legătură cu anotimpul în care ne aflăm. Prima, oferta “Fresh McWrap eliberează vara” a fost valabilă între 15 iulie şi 8 septembrie, însă afişul ofertei e încă sus între meniuri bine-mersi. Cea de-a doua, “Produse la doar 3 lei fiecare” se trage din oferta “Extra-buzz” care se pare că a prins destul de bine, destul de logic aş zice cu produse de genul cheeseburger, hamburger, McPuişor sau cartofi prăjiţi (porţie mică) la un preţ rezonabil de 3 lei. Care să fie însă alegerea mai bună?

Dacă meniul de vară McWrap era sugerat în afişul promoţional în versiunea cu carne de pui, eu am ales oferta care vine cu carne de vită, părându-mi-se mai interesantă. Mai încercasem oricum versiunea cu carne de pui denumită anul trecut Greek Wrap. Deşi în acelaşi afiş promoţional lângă McWrap mai erau aşezate o punguţă cu cartofi pai şi un pahar de Lipton, am constat cu surprindere că meniul meu Maxi Beef Wrap nu includea şi sucul. Nu ştiu de ce aş fi avut impresia asta, să fi fost de vină întrebarea Ce suc doriţi la meniu? Se prea poate. Aşadar 15 lei meniul + 5 lei sucul. Ce am primit?

O lipie moale, în sensul rău al cuvântului, altfel fiind destul de elastică, umplută cu ceea ce nu cred să greşesc numind conţinutul unui burger: o bucată de carne destul de ronţuroasă, salată verde, sos remoulade şi urme de brânză cheddar. Bineînţeles, cermonios ambalat într-o cutie de carton cam de două ori mai mare decât McWrap-ul în sine. Stau şi mă întreb cum arată un Mini Wrap. Jenant oricum.

De oferta de produse la 3 lei s-a bucurat tovarăşul Gură Mare, care a băgat în doi timpi şi trei mişcări un cheeseburger şi un hamburger pe care i-a udat cu un cola mare. Pe el distracţia l-a costat 11 lei: câte 3 lei burgerii şi 5 lei cola mare.

Trăgând linie e destul de evident cine a luat ţeapa în cazul de faţă. Preţul de 15 lei pentru un Maxi Wrap şi o porţie mare de cartofi nu poate să mi-l justifice nici Ronald în persoană, şi pe cuvânt dacă am vreo prejudecată faţă de clovni. Simt mai degrabă că dezvolt o frică de clovni, în special de cei ţepari, motiv pentru care nu cred să mai trec pe la Mc prea curând. Las locul bunicilor care-şi îndoapă nepoţeii.

După ce nu i-am mai călcat pragul vreo 6 luni, am ajuns ieri după-amiază la noua locaţie din Mall, în locul magazinului Leonardo, etajul 1, pentru cei care nu le-au trecut încă pragul. Ce m-a frapat prima dată a fost că e un restaurant deschis, fără geamuri sau uşi la intrare şi totuşi, cu câteva mese ocupate de fumători care pufăiau de zor. Cireaşa de pe tort (sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă) a fost marele anunţ cu “Interzis fumatul, amendă bla bla” din restaurant care tronează în apropierea intrării, pe un perete. Şi totuşi, angajaţii nu reuşesc sau nu vor (ca să nu-şi piardă clientela) să impună această regulă dată fiind şi inexistenţa unui spaţiu separat pentru nefumători. În sfârşit…

Am ochit o masă departe de fum şi am primit meniurile extrem de rapid. Ştiam că au o ofertă de pizza nouă dar, până la urmă, preţurile destul de mari şi gramajele mici (pizza normală între 270 şi 380 gr. la 20 lei) ne-au condus spre pagina cu paste. Unde, iar, am avut un şoc pentru că şi acestea erau scumpite. Până la urmă, ne-am decis la o porţie de paste cu somon şi roşii cherry (20 lei) şi una de paste cu sos de smântână, trufe şi hribi (19 lei), o cafea pentru mine şi o bere la halbă pentru Mr. V. După bunul obicei al restaurantelor din Mall, berea a venit caldă. Toată lumea face economie la curent, se pare. Deci, o bilă cam neagră. Cafeaua a fost ok.

Acum, despre porţiile de paste. La gramaj, maxim 300 gr. dar, puse într-o farfurie adâncă mare cam cât o găleată. Pe o masă de 2 persoane, abia au încăput. Numai eu nu înţeleg care e moda cu farfuria maaaareee şi mâncare micăăăă, în centru, ştiu, nu e nevoie să mă trageţi de mânecă. Porţia mea, bunicică, câteva bucăţele de somon făcut la abur din ce mi-am dat seama, şi vreo 3 roşii cherry tăiate jumătăţi plus ceva condimente. Bunuţ şi săţios pentru o cină. Totuşi, aş mai fi mâncat.

Porţia lui, în schimb, durere. Din trufe (da, îmi şi închipuiam că PH o să aibă bani de investit în trufe), hribi (hai, că ăştia se găsesc) şi smântână, s-a ajuns la paste mâzgălite cu un sos apos albicios şi cu unele urme minuscule negre care erau probabil ciupercile. Nu se ştie de care ciuperci, erau mult prea mici. Fără gust, nici măcar sare nu aveau.

Noroc cu cele două felii de bruschete la cuptor cu usturoi şi ce bănuiesc eu că a fost oregano care se dau gratis pentru fiecare porţie de paste şi au mai salvat situaţia.

Serviciile au fost ok, spaţiul este mult mai mic decât în fosta locaţie (Curtea de Onoare parcă se cheamă, sub Sprider) şi chelnerii ajung mult mai repede la orice masă. Toalete nu au, se folosesc cele ale Mall-ului.

În concluzie, preţuri mari pentru calitate aşa şi aşa. Nu cred că mai merg pe-acolo în curând şi din cauza mâncării, şi din cauza fumului. Păcat, îmi plăceau înainte…

O prietenă de-a mea este de-a dreptul îndrăgostită de Restaurantul Nora. Ia masa acolo de câte ori are ocazia şi mai exact, de câte ori are poftă de ciorbă de burtă pe care o declară una dintre cele mai bune din oraş. Nefiind amatoare de ciorbă de burtă nu pot decât s-o cred pe cuvânt.

Şi pentru că am câteva prietene cu care iau masa în oraş periodic şi cam de fiecare dată încercăm să alegem un alt loc preferat al uneia dintre noi, de data aceasta a venit rândul Norei.

De curând Nora s-a îmbrăcat în haine noi, frumoase şi trebuie să recunosc că-i stă tare bine aşa aranjată. De cum am intrat în restaurant am fost plăcut surprinsă de aerul acela mai rustic, dar elegant al acestui local. Parcă am păşit în altă lume. Poate chiar în altă epocă. Din păcate pentru că nu aveam aparat foto la mine poza care am făcut-o restaurantului în interior nu este demnă de publicat, fiind prea închisă. Cuvintele nu pot descrie cu adevărat ce au văzut ochii. Bun gust şi rafinament în fiecare detaliu.

Mese libere erau prea puţine la ora aceea, 7 seara, sâmbăta. Prietena mea îndrăgostită de Nora a ajuns înaintea celorlalte şi s-a aşezat la una din puţinele mese libere, dar curând o doamnă ospătăriţă a condus-o spre o masă mult “mai bună”, deşi sincer cred că oriunde ai găsi loc în Nora te-ai simţi bine. Singurul minus din acest punct de vedere este că probabil din dorinţa de a avea câte mai multe mese, unele zone (în Nora există câteva semi-separeuri) sunt cam înghesuite.

Deşi restaurantul era plin, un domn ospătar a venit repede cu meniurile şi ne-a întrebat ce vrem să bem. Eu am cerut un cola foarte rece, dar din păcate l-am primit cam la temperatura camerei. Primul minus la servire. I-am spus şi a zis că este din frigider.

Meniul Norei fiind foarte variat, mi-a luat ceva timp până să mă decid ce să iau. În cele din urmă am optat pentru piept de pui umplut “Nora” alături de care nu m-am putut abţine să nu gust cartofii ţărăneşti şi bineînţeles salată de ardei copţi.

La preţul de 17,90 puiul şi 6,70 lei cartofii mă aşteptam puţin la altceva. Dar sigur, eram într-un restaurant select şi trebuia să mă conformez.

Puiul n-a fost o nebunie, cartofii nici atât. Fiind amatoare de cartofi ţărăneşti, am pretenţii.

Ardeii copţi n-au fost răi, dar nici cei mai buni pe care i-am mâncat. Au costat 6,50 lei.

Prietena mea de care spuneam mai sus a mâncat bineînţeles ciorbă de burtă de care s-a declarat încântată. Această ciorbă costă 10,90 lei.

Alte două prietene au luat câte o salată Nora la preţul de 12,20 lei porţia. Au spus că e destul de bună, dar una dintre ele spunea că ea acasă o face şi mai bună.

O altă prietenă curioasă din fire, pentru că n-a încercat niciodată paste la Nora, de data aceasta a optat pentru Ravioli al Formaggio la preţul de 14,60 lei.

Nu a fost foarte încântată de alegerea făcută.

E interesant cât de diferite sunt gusturile oamenilor. Niciodată un restaurant oricât de apreciat e nu va putea mulţumi pe toată lumea, la fel cum la unele produse poate excela, iar la altele nu.

Se pare că la această ieşire eu am mâncat cel mai mult. Tocmai din cauza asta nu mă mai gândeam la desert, în schimb prietenele mele au vrut neapărat să încerce clătitele Nora. Prietena care merge des la Nora le povestise despre aceste clătite cât de mare e porţia şi cât de gustoasă. Ospătara drăguţă care ne-a rezolvat şi cu masa a spus că poate face câte jumătate de porţie pentru fiecare. Am fost de acord. Nu ne-am aşteptat însă ca jumătate de porţie să arate aşa:

La fel nu ne-am aşteptat să fie chiar separat pregătite şi în cuptor. Credeam că se întâmplă ca în alte locuri, o porţie se taie şi se pune pe 2 farfurii. Chiar a fost o surpriză plăcută.

Clătitele umplute cu brânză şi stafide au fost bune, spuma de albuş la fel, în schimb aveau şi un sos de ciocolată total nepotrivit acestui preparat. Nu mi-a plăcut în mod special combinaţia. Şi au fost puţin prea dulci.

Preţul unei porţii a fost 12,80 lei.

După cum probabil se ştie, acest restaurant are şi servicii de catering, precum şi meniul zilei care costă 22 lei.

La Nora ştiu că o să mai merg şi cu alte ocazii. La fel cum ştiu că voi încerca alte preparate, poate ceva fără de care să nu mai pot trăi. Sunt sigură că există.

Totuşi, de această dată am ajuns la PizzOsteria Da Toni alături de un prieten venit în Timişoara de pe meleaguri polone care este mare amator de pizza. Am ales să mergem la Da Toni pentru că nu le mai trecusem de ceva vreme pragul şi eram curios să văd dacă localul era aşa cum mi-l aminteam.

Odată ajunşi am ales să luăm un loc pe terasa din faţa blocului la al cărui parter este situat localul. Pentru cine nu a trecut încă pe la Da Toni, localul se află pe strada Daliei nr. 14, în complexul studenţesc, aproape de intersecţia cu bulevardul Eroilor de la Tisa.

Nici n-am apucat să intrăm bine sub copertina pizzeriei că am şi fost întâmpinaţi cu un ferm şi vesel “Bună ziua” de către cele două domnişoare care se ocupau de clienţii de pe terasă. Din păcate, buna impresie pe care ne-au făcut-o fetele ne-a fost rapid umbrită. Neinspiraţi fiind ne-am aşezat la o masă care şchiopăta din greu, podiumul pe care sunt aşezate mesele cedând probabil sub greutatea vreunui client.

Sub nas ne-au apărut imediat câte un meniu şi astfel am început lectura. Pentru cine nu e familiarizat cu bucătăria italiană, iar eu unul recunosc că nu sunt, parcurgerea unui asemenea meniu necesită ceva timp, mai ales că nu eram sigur dacă aş vrea să încerc paste, pizza sau fructe de mare. Convins de pofta cu care amicul meu devora paginile de care erau trecute sortimentele de pizza am cedat şi am ales o pizza Diavola, în timp ce el a luat o pizza Prosciutto. Pentru începu însă am comandat o porţie de bruschete mixte pentru a ne astâmpăra puţin foamea.

Bruschetele mixte au venit 5 la număr, toate discret unse cu ulei de măsline, fiecare cu câte altceva pe ele: ciuperci, roşii, spanac, vânătă coaptă cu anşoa şi respectiv ton. Cu adevărat deosebită mi s-a păut cea cu ciuperci amestecate foarte plăcut cu usturoi, pătrunjel, nucşoară şi ulei de măsline. Interesantă mi s-a părut şi vânăta coaptă în combinaţia cu anşoa, însă aici pot fi părtinitor deoarece sunt un mare fan anşoa. Restul bruschetelor mi s-au părut de-a dreptul fade, cea cu spanac în special: poate doar pe Popeye dacă l-ar fi încântat, căci nici măcar uleiul de măsline nu a reuşit să dea vreun gust frunzelor acelea. Per total 9,5 lei nu mi se pare un preţ justificat pentru acest aperitiv, însă bănuiesc că de le-ar face mai ieftine se tem c-ar veni studenţii în maiou şi şlapi să le mănânce pe bordură cu bere la pet.

Nu trec 10 minute şi apar şi cele două pizza. Prima impresie care mi-au lăsat-o a fost că sunt raportul calitate/cantitate este unul justificat, fiind neaşteptat de mari. Despre calitate, vorbim imediat.

Pizza Diavola este prin definiţie un sortiment simplu, preferat de obicei de oamenii care ştiu ce doresc să mănânce şi care apreciază mult un anumit ingredient, în acest caz salamul sau după caz cârnatul picant. Că mai e şi mozarella, că mai e şi sos tomat, acestea sunt de obicei cantitate neglijabilă, ceea ce nu se poate spune în schimb despre niscaiva feliuţe de ardei iute proaspăt. De ardei nu a fost cazul de această dată.

Bine-bine, dar cum a fost pizza? Uleioasă pân’ la dumnezeu şi-napoi. Deşi salamul nu mi s-a părut vreo ieftineală, ori a fost mai gras decât era cazul, ori nu l-au stors de ulei înainte de a-l pune pe blat. Astfel, mâncând am avut sentimentul că mă aflu la vreo ediţie italiană a pomenii porcului, căci înlocuind blatul de pizza cu pita de casă aş fi avut cam tot atâta unsoare în care să-ntind.

Mare păcat pentru blazonul localului care altfel a impresionat atât prin servire cât şi prin curăţenie. În primul rând, în Timişoara nu mi s-a mai întâmplat de mult să fiu întâmpinat cu “Bună ziua” la intrare, lucru care este de un minim bun simţ în general şi de o obligativitate absolută în cazul localurilor care nu intră în categoria bodegă. În al doilea rând, în niciun restaurant din Timişoara nu mi s-a mai întâmplat ca proprietarul / managerul / patronul să vină la mine la masă pentru a mă întreba cum mi se par serviciile – şi da, i-am spus care mi-e păsul cu balta din farfurie şi mi-a mulţumit că i-am atras atenţia pentru a nu se mai repeta, ceea ce totuşi rămâne de văzut. Încă un gest care ar trebui să devină reflex măcar pentru managerii de restaurante care se fudules că au localuri respectabile. Nu în ultimul rând, merită să punctez curăţenia exemplară din local, unde bineînţeles mi-am făcut drum pentru a inspecta toaleta. Acolo am găsit ceva mai de preţ decât sclipirea granitului şi a spoturilor din pardoseală în care investesc patronii cu dare de mână uitând să angajeze oameni care să aibă bunul simţ să le întreţină în permanenţă curate – am găsit curăţenie.

Preţurile:

• Pizza Diavola – 22,5 lei
• Pizza Prosciutto – 21,5 lei
• Bruschete – 9,5 lei
• 2 espresso – 14 lei
• 2 pepsi – 14 lei

Voi mai trece pe la Da Toni măcar pentru a vedea cum e Diavola, în rest o recomad ca şi locaţie în care ai toate şansele să te simţi bine dacă nu cumva are pizzarul ceva împotrivă

Din episodul anterior: Cum a povestit FoodCrew cu publicul despre pizza? Cum a hrănit Pizza Rustica toată populația (umană plus un câine împrumutat) din jurul cortului FoodCrew? Cum au fost sanvișurile de duminică?

Fost-am la Plai în weekend și-am stat o zi întreagă una-ntruna. Am avut și un cort cu FoodCrew, unde s-au întâmplat niște workshopuri cu povești, râsete și mâncare bună, dar despre asta aţi aflat deja.

V-aș povesti din ce-am trăit acele multe ore petrecute în satul-muzeu de Plai al Timișoarei. Bine-nțeles berea Spraprovavola sau s-o fi numit a fost la mare căutare, dar organizatorii au pregătit și colțuri cu hrană și-aici e domeniul nostru de interes.

Eu unu am gustat de la cortul unor unguri niște cozonac de-acela de Kurtoș. Cu nucă, bine-nțeles, că eu îs mai de modă veche. A fost gustos, dar drept să spun cred că am avut ghinion, am luat unul care a fost puțin mai uscat și probabil mai vechi. Asta nu m-a fericit prea tare, în schimb a fost foarte încântat un cățel împrumutat de la un alt cort. Prețul a fost cam cum îl știu și-n parcările Timișoarei – 10 lei tubu’ de juma’ de kil.

Mai după două beri m-am aruncat pe standul Terasei Nora, aflați cu bucătăria-n deplasare. Acolo colcăiau niște incredibil de apetisanți șproți mulți și mărunți prăjiți bine. Mi-am luat vreo doi pumni de-așa ceva și-am aruncat mult mujdei pe ei. Combinația a fost cel puțin apetisantă, iar unde ajungeam cu caserola repede mă trezeam că vecinii fugeau și se-ntorceau și ei cu câte-o farfurie. Ce mai, nebunie. Și la 4 lei suta de grame nici n-a fost prea scump, având în vedere că 100 de grame te săturau.

Ca desert m-am fofilat pe la terasa celor de la Scârț, care după bunele lor obiceiuri aveau pultul doldora de o singură farfurie mare cu prăjitură de casă. Asta era un fel de pandișpan cu măr ras și cred niște scorțișoară, iar la 3 lei am mâncat doi oameni din bucata primită. A mers dumnezeiește lângă o cafea.

Mai pe seară m-am întors pe la Nora, unde fierbeau de zor niște ceaune din alea de-ncăpea juma’ de om într-unul. Fără doar și poate, m-am așezat la coadă și-am dat un amar de bani – 15 lei pe o porție relativ mică de fiertură de porc cu legume. Acuma adevăru-i că a fost gustoasă tare, că doar era gătită la ceaun, da’ 15 lei mi s-a părut cel puțin prea mult!

Tot 15 lei a costat și porția de gulaș gustat de un comesean. Mie mi s-a părut, dintr-o singură gustătură, că avea cam mult rozmarin prin el, dar cine știe, mi s-o fi părut. Comeseanul însă a fost dezamăgit, el fiind mare gulășar: prea era ciorbă, prea gras, prea puțină ceapă. Eu l-am crezut pe cuvânt și m-am bucurat toată seara că apucasem să gust șprotul ăla genial.

Naiada s-a aruncat cu râvnă pe langoşii de la terasa ungurilor, iar după această experiență mi-a împărtășit următoarele:

“Elanul mi-a fost repede potolit când am văzut mâinile “extrem de curate” ale celui care împacheta langoşii, încasa banii, făcea şi vată de zahăr pe băţ… cum punea el cu atâta patos mâna pe calupul de caşcaval pentru a-l da pe răzătoare. Mai că n-am zis pas langoşilor înainte să ajung la rând. Singurul lucru care m-a îndemnat să încerc până la urmă a fost curiozitatea, că arătau bine, aşa frumoşi decoraţi cu smântână alintată cu mujdei şi cu acel caşcaval ras, care era de proastă calitate dealtfel. Iar faptul că bucata de caşcaval era încă relativ mare şi sigur nu ajungea pe langoşul meu partea atinsă de mâinile colorate cu mizerie ale celui despre care povesteam mi-a mai dat un impuls să nu renunţ. N-am fost însă prea inspirată.

Aveam o părere bună despre preparatele ungurilor. De data asta m-au dezamăgit. Langoşul meu arătos n-avea de fapt niciun gust. Iar la preţul nesimţit de 5 lei nu s-a meritat nici măcar pentru design, având în vedere că un langoş costă între 1,2 – 1,5 lei. Cu toate diferenţele putea să ajungă la maxim 3 lei, că nah… drumul, locaţia, ingredientele…

Curiozitatea mea mare în privinţa preparatelor de la Plai era plăcinta întinsă pe care o găseam la o tarabă de lângă cea cu langoşii, însă ori au rămas fără materie primă, ori preţul exagerat pe care o are în general plăcinta aceasta i-a făcut să adune repede jucăriile şi duminică după-masa să nu mai fie pe acolo.

Partea de mâncare de la Plai mi s-a părut tristă. Puţine oferte, sărăcuţe… Terasa Nora mi se pare omniprezentă la manifestările din oraşul nostru. Nu e un lucru rău, dar la câte preparate delicioase ştiu să facă, de obicei vin cu acelaşi lucru, pe când ar putea diversifica mai bine.”

Apropo de ce zicea Naiada, şi eu sper sincer ca la anul să avem puțintel mai multe opțiuni de hrană interesantă și gustoasă printre deservenții Plaiului. Festivalul în sine este un manifest de multiculturalitate, așa că niște standuri cu mâncare cu mai multe tente etnice chiar mi s-ar părea grozave: niște prăjeli sârbeși chiar cred că au lipsit. În rest, maamă ce bun o fost șprotul ăla cu usturoi!

Iată în câteva cuvinte şi în ceva mai multe imagini ce s-a întâmplat sâmbătă şi duminică la cortul FoodCrew de la PLAI.

Sâmbătă fiind prima zi dedicată activităţilor, probabil mulţi dintre purtătorii brăţărilor PLAI s-au adunat mai greu în curtea Muzeului Satului. La ora 14.10 când au sosit cele 23 de cutii de pizza livrate de Rustica a început să se strângă cu mai mare spor lumea curioasă de întâmplare. La nici 10 minute mai târziu în faţa cortului aveam deja un grup de vreo 15-20 oaspeţi cu care am început Atelierul de Pizza şi am dat totodată drumul la poveşti.

Am discutat despre pizzeriile preferate ale celor prezenţi, despre ce pizzerii s-au mai deschis prin oraş, ce tipuri de pizza ar trebui să încercăm în Timişoara şi mai ales unde să o facem. Nu au lipsit exemplele de pizza ciudate, dezbaterile de tipul “pizza americană vs. pizza italiană”, “pizza cu sau fără sosuri” şi nici explicaţiile date de către cei mai în temă dintre participanţi.

Bineînţeles, în acest timp printre cei prezenţi circulau în toate direcţiile cutiile de pizza într-un fel de degustare de pizza ad-hoc

Şi dacă tot ne-am strâns la cortul FoodCrew şi ne-am pus pe povestit, parte din sugestiile făcute în timpul atelierului de sâmbătă s-au putut regăsi şi pe “peretele cu recenzii” unde am invitat participanţii să-şi treacă recomandările şi ponturile de localuri pe care să le vizităm.

Mulţumim tuturor celor care au împărtăşit cu noi câteva felii din experienţa lor în ceea ce priveşte mâncatul în oraş. Sperăm că pizza oferită la schimb mulţumită Pizzeriei Rustica să vă fi fost pe plac şi că măcar într-una din zilele de PLAI aţi profitat de reducerea oferită la locaţia Rustica din Unirii.

Dacă sâmbătă am despicat pizza-n patru şi am mai aflat câteva lucruri noi despre acest preparat, duminică am trecut la mâncarea care ne stă tuturor la îndemână: sandwich-urile. Dorind să facem lucrurile cât se poate de simple pentru invitaţii noştri de la PLAI, am încropit o echipă mixtă de editori FoodCrew, prieteni şi cititori şi ne-am pus pe feliat şi porţionat ingrediente, preparat sosuri şi stors lămâi pentru limonadă.

Pentru cei aflaţi în trecere pe Aleea Culturală de la PLAI, cortul FoodCrew arăta cam aşa:

Pentru cei care au avut curiozitatea să se apropie ceva mai mult, cortul a arătat cam aşa:

În nici 10 minute de la startul Atelierului de Sandwich-uri vreo 30-40 de oameni deja trecuseră pe la mesele cu ingrediente, dornici atât să-şi pregătească sandwich-ul din combinaţia preferată de ingrediente, cât şi să se inspire de la colegii de atelier pentru a încerca gusturi noi.

Pentru rezultate lăsăm pozele să vorbească de la sine:

Aşa cum ne aşteptam, la PLAI am cunoscut o mulţime de oameni faini, iar regula conform căreia evenimentul se adresează tuturor vârstelor a fost încă o dată confirmată chiar şi la Atelierul de Sandwich-uri unde prichindei, părinţi şi bunici au meşterit şi au mâncat cot la cot bunătăţile preferate.

Atelierul de Sandwich-uri a fost de asemenea o ocazie pentru cupluri să-şi demonstreze atât îndemânarea şi grija atunci când vine vorba de a împărţi o gustare cu jumătate mai pofticioasă.

Un lucru este sigur: fie că au ales să-şi pregătească un sandwich consistent…

… sau unul mai simpluţ…

… concluzia a fost unanimă. Sandwich-urile au primit fără excepţie notă de trecere!

Ne bucurăm că am reuşit să aducem un zâmbet nu doar pe feţele celor care au petrecut câteva ore la standul FoodCrew.

Sperăm să ne revedem cu bine şi la PLAI 2012, însă până atunci ne citim pe FoodCrew.ro. Ah, da! Nu uitaţi să vă tag-uiţi în pozele din albumul de pe Facebook!

Mulţumim tuturor participanţilor atelierelor, organizatorilor PLAI şi sponsorilor celor două ateliere: Pizzeria Rustica pentru pizza livrată şi reducerea acordată pe baza brăţărilor PLAI, respectiv Novatim pentru contribuţia adusă la procurarea ingredientelor necesare pregătirii sandwich-urilor!

Despre servirea și mâncarea de la Rustica am povestit în câteva rânduri, localul nu mai are nevoie de prezentare. Și de data asta ne-a întâmpinat aceeași atmosferă călduroasă și servire prietenoasă.

La ora 12, când am ajuns, localul era încă gol, dar în scurt timp s-a umplut de clienți flămânzi, majoritatea prezenți și ei pentru meniul zilei. În ziua respectivă s-a servit ciorbă de văcuță, cartofi la cuptor cu pulpe de pui și ardei copți și budincă.

Dupa nici 10 minute, ne-a fost adusă ciorba de văcuță, a cărei culoare m-a frapat inițial. Probabil că mă așteptam la genul de ciorbă cu mult zarzavat, însă ciorba de la Rustica mi s-a părut a fi preparată puțin altfel. A fost servită cu smântână, cu bucăți de carne din belșug, iar ca și zarzavat avea doar mazăre. Trecând peste culoarea ușor maronie – gri, ciorba a fost chiar gustoasă.

Felul II a fost adus la fel de repede, prima dată ardeii copți – de fapt, ardeiul copt, și apoi cartofii la cuptor cu rozmarin și cu pulpe de pui. Din nou, am avut o mică surpriză. Poate din cauza faptului că la Rustica farfuriile sunt foarte mari, sau raportând poate la alte localuri unde am mai mâncat meniul zilei, cert este că porția era, sau cel puțin părea cam mică la prima vedere.

Personal, mie mi s-a părut suficient. De obicei am observat că porțiile din restaurante sunt cam mari și de multe ori nu pot să le termin. Cert este că după ce am terminat nu ne mai era foame, dar nici nu ne simțeam ghiftuiți.

Cât despre pulpele sau pulpa de pui mi s-a părut puțin cam uleioasă, cartofii însă au fost excelenți, foarte fragezi și aromați. Iar ardeiul copt nu s-a lăsat mai prejos. Din păcate am uitat să imortalizăm desertul, care a fost o budincă obișnuită de căpșuni.

Ce ni s-a părut interesat a fost faptul că meniul zilei s-a terminat când nici nu ajunseserăm la cartofi, deci undeva în jurul orei 12:30. Recomandarea ar fi să veniți devreme daca vreți să fiți printre cei care se bucură de meniu.

În orice caz, mâncarea a fost bună și echilibrată ca și porție, cred că le voi mai trece pragul dacă îmi vor mai face cu ochiul meniul zilei. Cred însă că ar fi interesant să se includă în loc de desert o băutură din categoria apă sau ceai.

Voi ați mâncat meniul zilei la Rustica?  V-au convins să le deveniți clienți la prânz?

Ca local, e foarte spaţios şi, cred eu, bine amplasat pe terasa Mall-ului, mai ales pentru serile / nopţile calde de vară. Clădirea în sine e destul de încăpătoare, cu o porţiune tip restaurant şi una club, aici având loc şi ceva concursuri de karaoke. Mobilă nouă, frumoasă, curată, multe LCD-uri, probabil pentru văzut versurile melodiilor. Stau mai prost la capitolul decoraţii interioare, totul părând cam auster. Lângă clădire, se află şi o terasă cu suficiente locuri şi mese. Păcat că nu prea ai ce vedea de pe acoperişul Mall-ului, din simpul motiv că peretele terasei este destul de înalt. Şi cum majoritatea celorlalte clădiri din zona sunt mai mici, nu prea vezi mare lucru de pe terasă. Doar cerul. Sau eventual dacă stai în picioare  Oricum, e un început. Ar mai merge decorarea terasei cu ceva plante ca să pară mai primitoare dar…

Acum, despre servicii şi mâncare. Până ne-am uitat în meniuri, am dat comandă de două beri care au venit una “aşa şi aşa” şi cealaltă caldă rău. Cam nasol pentru o după-amiază călduroasă de august. Iar când i-am reproşat chelnerului problema, a venit şi răspunsul prompt de genul “Pai..  sunt în frigider de azi-dimineaţă!”. Şi atat. Tipic românesc, în loc să-şi ceară scuze… Eu nu cred că o bere care ar fi stat 10 ore în  frigider avea cum să fie atât de caldă. Oricum, la următoarea bere soţul s-a asigurat în prealabil, optând pentru o altă marcă şi intrebând dacă aceasta este rece. A fost OK.  În sfârşit.

Venisem setaţi pe comandat pizza, deci pizza a fost. Eu cu ton, gogoşari, ceapă şi mozarella la 14 lei.

Mr. V calzone mafioso cu şuncă, ciuperci, mozarella, ardei gras şi ardei iute la 17 lei.

Au venit într-un timp rezonabil şi ambele au fost excelente. Blatul foarte bun, crocant cât trebuie, ingredientele de calitate superioară (tonul meu a fost bucăţi mari, nu tăietura clasică din conservă, mozarella excelentă) şi gătite foarte bine. Ne-a plăcut mult. Mr. V a ţinut să experimenteze şi un ardei iute în pizza lui rulată şi a fost o alegere cam nefericită…

Ce mi-a plăcut mult a fost că am cerut nişte feliuţe de lămâie pentru pizza mea (peşte + lămâie e o must la mine) şi am primit imediat şi gratis. Ce nu ne-a plăcut a fost că sosurile se plătesc separat. Până şi un banal sos de roşii / ketchup costă.. 2 lei daca îmi amintesc bine. Noi ne-am luat de smântână cu usturoi (2,5 lei parcă) care a fost bunicel.

La momentul plăţii, am avut iar parte de o aşteptare destul de lungă semn că au mici probleme cu serviciile. Totuşi, nu au fost recalcitranţi când a venit vorba de pus la pachetul restul meu de pizza (da, a fost foarte mare), deci îi iert.

Per total, o experienţă plăcută cu mâncare foarte bună. Păcat de berea caldă în toiul verii. Vom reveni!

De la meniul acum jumătate italian-jumătate românesc (am avut prilejul de mai multe ori să gust din mâncărurile lor şi pot spune ca sunt excelente), cu preţuri mult crescute, la terasa frumos amenajată, în spatele restaurantului, departe de praful străzii, la farfuriile frumos ornate, totul este la un nivel superior. Mulţi angajaţi, îmbrăcaţi în uniformă, 2 sau 3 bucătari, frigidere pline cu tot felul de băuturi.

Într-o după-amiază de vară, tentaţi fiind de terasa foarte frumoasă, am purces spre restaurant. Terasa prezintă şi avantajul de a avea, pe timpul verii, un grătar autentic, de exterior, astfel încât micii şi aripioarele sunt preparate afară şi nu în tigăi uleioase. Cu gândul ăsta în minte, eu mi-am comandat 2 aripioare (6,83 lei / 100 g) şi o porţie de cartofi prăjiţi (4,70 lei porţia), iar soţul o pizza (17 lei), urmând să împărţim frăţeşte încă 3 mici (2,60 lei bucata). Pe lângă mâncare, muştarul a venit din partea casei pentru mici, ca şi ketchup-ul dulce şi picant pentru pizza, iar noi am mai ales un mujdei cu smântână (şi pătrunjel, urma să descoperim) (2 lei, parcă) pentru orice (că aşa fac amatorii de usturoi).

Un Peroni (6,83 lei) şi o Timişoreana (4,73 lei) de început. Băuturile au venit foarte repede şi erau destul de reci pentru perioada călduroasă a anului, iar pentru mâncare am mai aşteptat cam 20 minute. Totuşi, am văzut la grătarul din curte cum se preparau micii şi aripioarele deci a fost totul sub nasul nostru, nu au tras bucătarii de timp.

Acum, impresii despre papa: cartofii prăjiţi buni şi mulţi (tăiaţi puţin cam mari), aripioarele bunicele (totuşi, le lipsea acea aromă de fum specifică), micii nu prea mi-au plăcut. Mi s-au părut prea puţin ţinuţi pe grătar şi ceva din compoziţia lor nu îmi suna a bine, fără a fi vorba de ceva stricat. Probabil prea multe condimente amestecate.

Pizza ni s-a părut bună spre foarte bună, fiind pregătită în cuptor clasic, nu cu lemne, blat clasic, românesc, nu din cel subţire italienesc.

De apreciat mărimea porţiilor, ca şi grija bucătarilor de a orna fiecare farfurie. Sosurile, de asemenea, foarte bune şi aduse fiecare în sosiera proprie. Chiflele casei sunt foarte bune, le cunoşteam.

Atmosfera ok, servirea ireproşabilă, muzică fără excese de volum sau de stil, răcoare dată de verdeaţa din curte, tot timpul este patroana în jur pentru a supraveghea angajaţii, toaletele foarte curate (inclusiv o pereche pentru terasă, diferită de cea pentru interiorul restaurantului).

Şi totuşi, parcă îmi lipseşte ceva din atmosfera vechiului restaurant. Acum totul pare prea de fiţe şi prea băţos şi am senzaţia că o să se ajungă în curând la genul farfurii imense cu 2 bucăţele în mijloc…Sau, poate e doar impresia mea. Oricum, un restaurant foarte ok, de recomandat oricui doreşte să ia masa în respectiva zonă a oraşului.

Totuşi din Unirii lipseşte un fast-food gen cantină cum sunt cele din Girocului, La Dama şi Dorna. Cred că ar merge strună.

Prin desele mele plimbărici de vară prin zonă m-am oprit de câteva ori la geamul unui mic fast-food deschis de ceva vreme pe Alecsandri. Întâi pentru plăcintele cu varză de care sunt îndrăgostită. Este vorba de acelaşi fel de plăcinte care se găsesc în multe pieţe şi despre care am scris când povesteam despre bunătăţile de la Târgul de Paşte.

Din investigaţiile colegului Infidel aflăm că fast-food-ul se numeşte Unirii Park, dar aici îi vom spune mai simplu ABC Alecsandri pentru că astfel e mai uşor de descoperit pe stradă după cum se vede şi din poză.

La ultima mea trecere pe acolo am zis pas plăcintelor fiind surprinsă de noul preparat din meniul lor şi anume orez cantonez cu pui. Ştiam că nu e un local chinezesc, dar asta nu mă îndemna să cred că nu poate fi bun. Încă de la început mi s-a părut ciudată prepararea, în sensul că puiul era congelat şi amestecat cu ceva mirodenii. Iniţial am crezul că este ceva gen pui mexican cum e cel de la Frosta din comerţ. Apoi am văzut că orezul se afla în alt recipient. Sigur că era deja fiert şi doar a fost încălzit în microunde. Dacă ar fi fost totuşi un tip de orez care să nu se lipească boabele între ele era poate un plus. Am fost întrebată cum doresc să fie puiul, dulce sau picant. Am preferat dulce. Când a fost gata, după aproximativ 5 minute, am fost întrebată de data asta în ce doresc să fie pus la pachet în cutie specială de mâncare chinezească, identică cutiilor din care am primit paste cu legume la Târgul de Paşte sau în ambalaj normal de pachet. Am spus că mi-e indiferent. Bineînţeles că în acest caz am primit în ambalaj normal.

Acest preparat se poate lua şi în porţie mică şi în porţie mare, aşa cum am luat eu, diferenţa fiind de 3 lei între porţii. Sincer nu mai reţin exact dar parcă porţia mare costă 11,90 lei. Ce m-a surprins poate plăcut este că după ce am plătit, când să primesc punguţa am primit şi 10 bani rest. Neaşteptat.

Ajungând acasă am fost surprinsă de culoarea închisă pe care o avea puiul. Sigur, era preparat cu sos de soia, dar totuşi…

Gustul nici nu ştiu să-l descriu… dulce, poate singurul lucru bun era că a fost dulce… Dar ceapa aceea mai mult netăiată decât tăiată mi s-a părut scârboasă în acea combinaţie, feliile de pui parcă erau gumă, total necomestibile, iar orezul cum bănuiam, sec. Deci din tot am putut mânca puţin de sos dulce.

Nu recomand! Şi dacă n-ar fi fost plăcintele care înainte îmi plăceau, nu le dădeam nici măcar nota 1 pentru mâncare. Singurul plus la punctaj este curăţenia şi servirea. Atât!

• Felul I: ciorbă de burtă, ciorbă de pui a la grec, ciorbă de fasole cu afumătură sau supă de conopidă
• Felul II: pulpe de pui la cuptor, peşte pane, ceafă de porc la grătar, cârnăciori prăjiţi, şniţel de soia
• Garnituri: cartofi la cuptor, sote de ciuperci, cartofi natur, iahnie de fasole
• Salate: de murături, de varză, asortată, de sfeclă roşie
• Desert: clătite, plăcintă cu mere, fructe

Ajunşi acolo, vremea nu foarte caniculară pentru o zi de august ne–a sugerat să luăm loc la terasa restaurantului/pizzeriei. Terasa Thaliei este o combinaţie între camuflajul artificial al filmelor despre Vietnam din anii ‘80, plantele din jungla luxuriantă amazoniană şi umbrelele Pepsi care pur şi simplu dau impresia că levitează.

Aşadar chitiţi să mâncam la lumină naturală şi căutând o masă, constatăm cu stupoare că singura liberă era acoperită de tacâmuri murdare, pline de resturi, lăsate parcă pe post de napron.

Trecând timpul neobservat pe lângă noi, la fel cum noi stăteam neobservaţi pe lângă ospătari, ne luăm rolul de Mr. Proper în primire şi începem să strângem resturile, făcând nişte castele pe care şi imperialiştii medievali ar fi geloşi. După exact 10 minute, pe post de poliţistă, ospatariţa noastră se autosesizează şi începe să strângă, iar în acelaşi timp, cu instincte napoleonice ne ia şi comanda.

Îmi iau o ciorbă de pui a la grec, iar în lipsa sote-ului de ciuperci, aleg iahnia de fasole cu cârnăciori prăjiţi, însoţită de o salată de varză. În aşteptarea ciorbelor, se comandă câteva Staropramen la sticlă plus o bere la halbă. După 5 minute mesajele neuronale cum că ne-ar fi sete încep să se amplifice şi fac simţite nevoile noastre revoluţionare de a ne cere dreptul la bere. Merg spre bar să văd ce s-a întâmplat cu berile noastre şi observ ca ele erau desfăcute, dispuse circular pe tavă, fiind într-o stare avansată de “pending”. Barmanul era pitit după bar, şi cu o lingură de supă, scotea spuma din halba comandată ca şi cum ar fi scăpat prea multă sare în aluat. Prins în fapt, cu o voce prietenoasă de o complezenţă mai mult decât figurativă, îmi sugerează non-verbal ca n-am văzut nimic, iar verbal ca îmi aduce imediat comanda.

Vin şi berea şi mâncarea. După ce mâncărurile sunt servite total aleator şi se face reîmparţirea, începe ospaţul. Ciorba de pui a la grec arăta oarecum bine la suprafaţă, exceptând o piele flotantă asemeni unei Laputa eşuate. Zeama ciorbei era gustoasă, destul de consistentă, însa cred că un ardei iute murat trebuia să o fi însoţit din oficiu. Din păcate doar zeama a făcut cinste numelui, căci puiul “s-a dat la fund”. Entuziasmat la fiecare lingură pe care o scoteam din farfurie la gândul că voi da de ceva carne, la final m-am culcat pe-o ureche când am văzut că jumătate din porţia de ciorbă erau doar oase, care de altfel nu şi-au primit licenţa pentru a-mi atinge cavitatea bucală, vorba colegilor: “asta a fost ciorbă de oase de pui a la grec”.

Fiind prins în momentul în care am dorit să fotografiez deja faimoase oase, farfuria mi-a fost luată abuziv din faţă ca şi când aş fi fost un chiabur al pozelor cu oase de tiucă, un paparazzo al puilor care-o “ard” prin ciorbe. Vă spun însă că ce a rămas în farfurie poate fi descris ca fiind reprezentarea culinară a bătăliei de la Rovine.

Trecând peste faza aceasta, ajungem la felul 2: iahnia de fasole cu carnaţi şi salata de varză. Iahnia avea gustul clasic al iahniei de cantina-restaurant. Cârnăciorilor prajiţi n-are rost să le dedic prea multe cuvinte, aceştia fiind nişte simpli cârnăciori la ofertă, condamnaţi la moarte prin înecare în ulei încins. Salata de varză avea un gust insipid, dar se vedea că nu era cea mai proaspătă – era mâncabilă totuşi.

Şi în timp ce îmi umpleam stomacul, iar gândurile-mi erau vesele ca totuşi aveam să mă satur cu ceva la acest prânz de pomină, la un moment dat un corp solid străin se loveşte de dinţii mei, băgându-mă în sperieţi că o parte dentară din mine a murit şi trebuie să-mi sun urgent medicul stomatolog. Conform codului proastelor maniere, dar instinctual, scuip urgent ce aveam în gură, iar asemeni unei oaze în desert, un CIOB de sticlă se remarcă lucind printre bucăţile expectorate. Consternat, stau un minut să-mi revin din starea de profundă năucire, după care chem ospatariţa să-I povestesc cele întâmplate. Cu abilitaţi deprinse din filmele cu Sherlock Holmes ia ciobul, îl analizează, şi într-un final ne linişteşte pe toţi: “E ok. E din plastic”. În timp ce toţi sărbătoream că ciobul e din plastic, ospătăriţa noastră îşi pune în valoare mişcările houdinice şi muşumalizează totul, făcând obiectul crimei dispărut, ascunzându-l lângă asul din mânecă. În acelaşi timp o colegă o atenţionează ca farfuria pe care i-a fost adus felul doi este foarte murdară, moment în care cu aceleaşi mişcări de detectiv precoce, îşi activează lupa încorporată în globul ocular şi începe să ia amprente lăsate de spălătorii de vase, pesemne puşi pe şotii. În acel moment, credeţi-mă, îi mai lipsea doar parpalacul lui Colombo.

În sfârşit. Vine şi desertul, materializat la mine printr-o nectarină, deşi mi s-au dat asigurări în două rânduri ca e piersică. Personal m-am bucurat că era nectarină, căci am o mică problemă cu puful piersicilor. Dar totuşi, încă o bulină neagră, pe pieptul hiperbolic de decoltat al ospatariţei.

Dragă Thalia, ţi-am dat prea multe şanse. Simt că merit ceva mai bun, iar în acest sens fac primul pas spre despărţirea definitivă. Îmi pare rău, dar e un demers ce trebuia făcut de mult. Restaurantul Dante îmi oferă mult mai multă atenţie, însă despre el am sa-ţi povestesc în curând. Adio.

Aşa cum ne-am obişnuit în fiecare an la mijloc sau sfârşit de primăvară, malul Begăi devine unul din locurile cele mai populare pentru amatorii de mici şi grătare. Iar una dintre cele mai cunoscute locaţii de acest gen este desigur Terasa Boss aflată sub pod pe bulevardul Mihai Viteazul, la intersecţia cu Vasile Pârvan, vis-a-vis de Politehnică, mai exact de facultatea de Electronică. Ştiu că nu e necesar pentru majoritatea să specific locaţia, dar surprinzător poate, anul acesta am descoperit 5 prieteni care habar n-aveau de această minunată terasă. Cu siguranţă după ce i-au gustat preparatele, o vor ţine minte.

Şi dacă tot aminteam de preparate, să vă povestesc despre câteva dintre ele.

Specialitatea casei sunt aripioarele de pui şi sosul de mujdei cu smântână. N-am întâlnit până acum pe nimeni care să nu le laude aripioarele. Iar sosul este divin. Încercările de reproducere acasă se apropie, dar deocamdată n-am descoperit secretul care îl face să fie de nepreţuit.

Preparatele preferate de mine la Boss sunt cartofii prăjiţi cu brânză rasă deasupra şi pieptul de pui la grătar. Condimentele folosite sunt exact cele potrivite. Iar cartofii nu sunt din cei congelaţi, ceea ce le dă un mare plus.

Deasemenea şi micii sunt buni, dar uneori parcă sunt mai reuşiţi decât alteori. Acum câţiva ani aveau savoarea aceea a micilor de demult. Deocamdată încă n-am descoperit un local unde să găsesc mici cu gustul anilor trecuţi.

Terasa Boss oferă o gamă destul de largă de preparate şi nu doar la grătar, cum ar fi: cotlet de porc la grătar, pulpe de pui la grătar, cârnăciori la grătar, frigărui, caşcaval pane, orez, ciuperci la grătar, cartofi piure, salată de roşii, de ardei copţi, de sfeclă, de castraveţi, clătite cu gem, cu ciocolată, cu brânză, şi câte şi mai câte.

Din ce am încercat eu pulpele sunt excelente, caşcavalul pane deasemenea, cotletul şi el, ardeii copţi nu mai spun. Iar dacă vă place telemeaua destul de bine sărată, o puteţi cere pentru cartofi, salate. E excelentă!

Despre curăţenia de la Boss nici nu trebuie să vorbesc. Pentru o terasă este mult mai curat decât în multe dintre restaurantele care se vor cu pretenţii. Ospătarii sunt amabili, atenţi şu rapizi. Preţurile în schimb sunt destul de mari, deşi nu s-au majorat faţă de anul trecut. Dar măcar mănânci bine şi primeşti produse proaspete.

• un mic costă 2,5 lei
• o aripioară (formată din 2 bucăţele, adică partea superioară şi partea inferioară) costă 2,8 lei
• sosul de mujdei – 5 lei
• cartofii prăjiţi – 4,5 lei, iar cu brânză rasă 5 lei
• pieptul de pui costă 12 lei
• pulpa dezosată – 9 lei
• clătitele în jur de 5 lei porţia

Eu sunt fană a terasei Boss. Atât pentru locaţie, dar mai ales pentru bunătăţile lor. Şi încă nu i-am descoperit o concurenţă adevărată. Voi pe unde aţi mâncat grătare bune recent?

De Bio Fresh am auzit demult și numai de bine, iar ideea unui restaurant dedicat preparatelor vegetariene și vegan care pe deasupra dispune și de un meniu bogat m-a încântat foarte tare. Am făcut cunoștință cu locul săptămâna trecută, însă fiind în foarte mare grabă m-am mulțumit doar cu o supă cremă de dovlecel cu crutoane și un sote de legume și am promis să revin pentru o privire mai detaliată.

Deși locul nu e foarte spațios, iar la ora prânzului cam toate mesele sunt ocupate, dă impresia de luminos, curat, și cel mai important, aerisit în comparație cu alte localuri din Timișoara. Dispune de spațiu atât la parter, cât și la etaj, de unde se poate trage cu coada ochiului în bucătărie. Cum am luat loc la etaj, chiar foarte aproape de ușile bucătăriei, mirosul de mâncare s-a simțit vag, dar nu la modul deranjant. De fapt, a fost chiar interesant să avem un mic “preview” în bucătărie.

Servirea a fost promptă și rapidă, de îndată ni s-au adus meniurile, s-a luat comanda iar la nici 10 minute mâncarea era deja pe masă. Trebuie să recunosc că de data asta am fost în impas: meniul este stufos, iar alegerea nu este chiar ușoară. Aveam de ales între gustări, salate, feluri gătite, feluri prăjite, supe creme, supe, deserturi, și mâncare crudă, raw. Nu am mai avut ocazia să gust mâncare raw până acum, așa că am ales o supă crudă de avocado, iar apoi ceva mai obișnuit, mămăliguță cu ciuperci. Gură Mare s-a delectat cu supă cremă de mazăre cu crutoane și paste de orez cu ciuperci și capere.

Un aspect care nu mi-a plăcut a fost servirea ambelor feluri în același timp. Felurile s-au păstrat calde pe parcursul mesei, doar că prezența tuturor farfuriilor pe masă a fost presantă, ca și cum cineva te-ar grăbi să mănânci mai repede.

Nu ne-am putut decide asupra cărei supe a fost mai bună. Cert e ca ambele au fost foarte ușoare, numai potrivite pentru o zi călduroasă de vară. Cât despre supa crudă, nu vă pot spune decât că nu mi-am imaginat combinația avocado – usturoi ca fiind atât de reușită. Iar ca și gust, nu era diferită de supa gătită, mai ales că am primit-o și încălzită.

Cred că supele puternic aromate le-ar fi venit de hac până și celor mai sceptici la adresa mâncării vegetariene care declară că “nu are gust”. Din păcate nu am reținut toate mirodeniile supei, pentru că meniurile ne-au fost smulse mult prea repede de sub nas, iar de cerut nu le-am mai cerut înapoi.

Mămăliguța cu porția generoasă de ciuperci a fost foarte gustoasă, iar pastele de orez cu același tip de ciuperci și capere nu s-au lăsat mai prejos. Din nou, o combinație excelentă de condimente, dar mai ales porții foarte generoase pentru felul II. Personal, mi s-a părut că supa și felul II au fost prea mult pentru o masă de prânz. Foarte util ar fi ca în meniu să se specifice și gramajele pentru feluri, în modul asta poate aș fi ales o porție de bruschete, sau doar felul II.

Cât despre prețuri, vă las pe voi să trageți concluziile:

• Supa cremă de mazăre cu crutoane – 10 lei
• Supa crudă de avocado – 8 lei
• Paste de orez cu ciuperci și capere – 12 lei
• Mămăliguță cu ciuperci – 8 lei

În orice caz, am rămas cu o senzație de bine după masa de la Bio Fresh, și cu o impresie foarte plăcută. Gândul cu care am plecat din restaurant a fost că dacă mi-ar găti cineva ca la Bio Fresh, sau daca aș avea ocazia să mănânc zilnic aici, aș trece fără probleme în tabăra vegetariană. Voi ce experiențe vegetariene ați avut și ce impresie v-au lăsat?

Despre turul vechii cetăţi şi împrejurimilor propus de organizatoare şi ghidat de Dan au scris mai pe-ndelete Adi, Alex, Alina, Andreea, Dan, Dan, Diana, Makavelis, Ovi, Richie, Ruxandra, Tomata, TvDece şi nu numai. Acesta a început sâmbătă dimineaţă la ora 9 din faţa Catedralei şi s-a încheiat undeva în jurul orei 17 pe terasa de la Porto Arte, loc din care preluăm noi legătura.

Aşa cum anticipam de sub umbrelă dis-de-dimineaţă, prânzul târziu ne-a găsit pe cei mai mulţi dintre noi cu o poftă de mâncare sănătoasă, sandwich-urile de la Lucas fiind felul în care ne-am pus burta la cale până la acea oră. Auzisem noi cum că pe terasa de la Porto Arte se serveşte şi mâncare, însă de fiecare dată când le treceam pragul pofteam mai degrabă la berea lor nefiltrată decât la bucatele ce le pregătesc. Ei bine, sâmbătă ne-am felicitat pentru acest instinct.

Din grupul care pornise iniţial să descopere Timişoara să fi rămas vreo 30 de guri care mai flămânde, care mai însetate. Risc să spun că am fost vreo 15 cei care au comandat ceva de mâncare, urmând ca cele 4 domnişoare responsabile de terasă să ne servească. La intrarea din lateral, dinspre splaiul Titulescu, am observat undeva jos o tăblie pe care era scrisă cu cretă oferta lor: reducere de 20% la gulaş şi la borşul de peşte în ceaun de pâine. Fiind pe terasă “la vapor”, borşul mi-a căzut cu tronc, iar gândul că pot încerca o zeamă-n pâine m-a făcut cu atât mai curios. Costa 15.80 lei in meniu şi fix 12.64 lei redus.

Am dat mai întâi comanda de bere nefiltrată, comandă care s-a lăsat aşteptată vreo 10 minute, având destui amatori de bere printre noi – oarecum acceptabil timpul de aşteptare. Pe de altă parte, cele 40 de minute pe care le-am aşteptat pentru a mi se servi borşul au fost inacceptabile. Trecând la borşul din pâine, acesta a ajuns pe masă cam aşa:

La o primă privire arăta chiar interesant, iar mirosul care se iţea de sub capac mai că reuşise să-mi aline supărarea aşteptării. Şi aşa am dat capacul la o parte:

Consistenţa părea numai bună, iar cele 4-5 bucăţele de peşte care se puteau vedea deja la suprafaţă printre morcovii, ţelina, ardeii şi verdeaţa pătrunjelului îmi dădeau speranţă că mai am ce pescui prin ceaun. Avea să fie o speranţă deşartă, deoarce după 2-3 linguri era clar că zeama începuse să se-mbibe în miezul pâinii care nu fusese scobită îndeajuns de bine. Mai mult, cel mai probabil fusese dată o singură dată la cuptor înainte de a se umple cu borşul de peşte.

A fost borş? A fost ciorbă? Greu de spus, nefiind destulă zeamă în pită pentru a-mi da seama dacă a fost cu adevărat acrit cum se cuvine… Cu siguranţă însă nu le-a ieşit de nicio culoare ce şi-au propus cu treaba asta. La fel cum nu le-a ieşit nici ciorba de burtă prea bine din câte am auzit de la o masă depărtare.

Reţineţi, nu? Cam 40 de minute am aşteptat după borşul magic şi totuşi am scăpat ieftin – lui Dan i-au ajuns cârnaţii picanţi după vreo oră de aşteptare, timp în care lui i se lungiseră urechile de foame iar cârnaţilor le dispăruse iuţeala. Unde mai pui că erau şi arşi de-a binelea pe-o parte şi asta pentru doar 13.80 lei. Cum care asta? Asta!

Măcar frunzuliţa de salată verde a fost de efect!

Din câte îmi aduc aminte orădenii au încercat ceva paste despre care sunt curios să ştiu dacă s-au aflat în aceeaşi notă slabă precum restul preparatelor încercate. Poate Lilişor şi Siropel mă pot lumina.

Din fericire ziua nu s-a încheiat cu această experienţă nefericită de la Porto Arte, spre seară având ocazia să petrecem câteva ore foarte faine alături de participanţii găzduiţi de Hotel Timişoara în locaţia conspirativă a evenimentului de la Şag, unde am avut parte de pizza livrată de Pizzeria Rustica.

Mulţumim tuturor celor alături de care am descoperit #timisoaranoastra şi sponsorilor care au făcut evenimentul posibil, dintre care nu i-am amintit încă pe Skoda Timişoara, Mareea şi Trabucuri.com! Nu în ultimul rând, felicitări Cristinei şi Nebuloasei pentru un eveniment reuşit!

PS: Mulţumiri speciale lui Carmen, care ne-a împrumutat aparatul pentru poze

Cum vine vara şi căldura, cum nu mai am chef de stat în bucătărie şi gătit (nici înainte nu mă omoram, dar totuşi ). Aşa că, recurg(em) la soluţii de avarie precum comandat mâncare acasă, fast-food, pizza şi altele mai la îndemână.

Episodul 1

Într-o zi cu soare (mult), am comandat de dimineaţă un meniul zilei la 15 lei, prezentat foarte frumos pe site-ul celor de la Amedeea (zona Lipovei, Str. Leandrului nr. 8). Apropo, au şi restaurant, nu doar livrare acasă. Nu testasem niciodata meniul zilei de la ei şi am zis să încerc. Şi, dacă tot sunt cu compul deschis non-stop, m-am gândit să comand online pe site-ul mai sus amintit. Zi şi facut. Comanda facută la ora 9.30. Nimic, nicio vorbă de confirmare de la ei pe email sau pe site. Pe la 11.30, le dau un telefon cu foamea-n gât. Primesc scuzele de rigoare: sistemul lor de preluat comenzi funcţionează din 3 în 14 şi mi se promite că papa va ajunge cât mai repede posibil. Şi aşa a şi fost (cinste lor!), undeva la 12.15 am primit mâncarea în zona Ronaţ-Mehala. Deci, nu foarte aproape de de restaurant.

Acum, despre mâncare. Porţiile nu au fost atât de mari pe cât m-aş fi aşteptat, fiind mai mici decât la alte livrari asemanatoare. Să trec însă şi la preparate:

• supa cu galuşte – bună, livrată caldă într-un pahar cu capac;

• orezul cu legume – excelent;
• ciocanele de pui prajite – bune dar cam puţine cantitativ;

• tiramisu – foarte bun dar, din cauza căldurii, a fost mâncat aproape cu paiul
• 2 chifle foarte bune şi foarte moi.

Per total, destul de multumitor.

Episodul 2

În aceeaşi zi, când se înserase mai mult, a dat buzna iar foamea. Cum pusesem demult ochii pe meniul lor de aripioare crocante la 19 lei compus din 6 bucaţi de aripioare, o porţie de cartofi prăjiţi, o chiflă, o cola la cutie şi un sos de smântână cu usturoi, am zis să iau înca unul şi să-l împart cu Mr. V.

Normal, lenea iar m-a îndemnat să comand de pe site, care site iar nu a funcţionat, astfel încât am ajuns din nou să dau telefon. Scuze de rigoare, refacut comanda. După telefon comanda a ajuns în 30 min, ceea ce nu a fost rău deloc.

Acum, despre mâncare: porţiile generoase, un astfel de meniu mergând chiar împărţit la 2 persoane pe timp de vară. Cum s-a prezentat mâncarea:

• cartofii prăjiţi au fost pregătiţi din cartofi normali, nu de la pungă – foarte, foarte buni la gust, “ca la mama acasă”;
• aripioarele prăjite în pane cu fulgi de porumb – bune, proaspete, le-ar mai fi trebuit nişte condimente;

• sosul de smântână cu usturoi – excelent (I’m in love), din smântână cu feliuţe de usturoi adevărat;

• chifla – aceeaşi ca cele de la meniul zilei comandat de la ei, foarte pufoasă;
• doza de Cola normala, la 330 ml.

Per total am fost super multumiţi şi de gust şi de cantitate.

Valabil pentru ambele comenzi: ambalaje frumuşele, compartimentate, din polistiren, chifle din partea casei, curat, frumos, fără obiecte străine în mâncare.

În concluzie, eu spun că merită să comandaţi orice cu cartofi prajiţi şi sos de usturoi de la ei – pe mine chiar m-au impresionat. Şi meniul zilei merge, dar depinde din ce preparate este alcătuit. Şi da, aveţi grijă că site-ul nu le prea merge, deci cel mai sigur e să comandaţi la telefon!

Dar acest text nu este despre mine. Acest text este despre noul local deschis în Food Court-ul din Iulius Mall.

Duminica trecută ieşind la o plimbărică prin mall, ca de obicei mi-am încheiat vizita oprindu-mă la etajul preferat, cel unde fast-food-urile fac legea. Deşi n-aş putea numi toate locaţiile de acolo de tip fast-food. Mă întrebasem cu ceva timp înainte oare ce se va deschide în locul restaurantului grecesc. Duminică am primit răspunsul. S-a deschis ceva ce poate lipsea din Timişoara şi anume un local unde pastele să predomine în lista de meniu. A fost o încântare pentru mine descoperirea făcută.

Numele nu mi-a inspirat nimic, ba chiar mi se pare aiurea, deşi e sugestiv. În fond, la câte denumiri ciudate de restaurante şi fast-food-uri există, de ce ar ieşi acesta din tipar? Poate tocmai numele ar trebui să ne spună că încă mai au de lucru şi pastele nu sunt gata în forma în care ne-o servesc…

Localul se vrea de tip italienesc, deşi brand-ul este portughez, iar nimeni din personalul prezent în acea zi nu avea nimic în comun măcar cu limba italiană. Să nu mai spun de portugheză. O domnişoară, gen hostess, îmbia trecătorii cu meniul tipărit, explicându-le despre “inovaţiile” cu care Quasi Pronti îşi aşteaptă clienţii. Din nou cele mai bune paste! Toate localurile au cele mai bune paste în reclamele pe care şi le fac! Cu pizza treaba e aceeaşi…

Studiind variantele propuse de ei, m-am apropiat de vitrina cu ingrediente. Acolo unul dintre preparatorii de mâncare, pentru că nu ştiu dacă îi pot numi bucătari pe toţi cei prezenţi după tejghea, vreo 4-5 bărbaţi care preparau paste, pe rând mai mult deoarece nu aveau atâtea ochiuri de aragaz disponibile, mi-a ţinut un discurs-poezie învăţat perfect, într-o la fel de perfectă română fără accent italian. Spunea aşa: “Dacă vă plac pastele, suneţi la locul potrivit.”

Într-adevăr eram curioasă dacă chiar mă aflam la locul potrivit.

Partea frumoasă pe care o pot spune despre Quasi Pronti este că îţi poţi face propria combinaţie de paste alegând între: penne, penne tricolore, tagliatelle, spaghette, farfalle, fusili, şi probabil alte câteva tipuri de paste care îmi scapă acum. Apoi alegi toping-ul dorit dintre: carbonara, bolognese, arrabiatta, smântână cu ciuperci şi altele asemănătoare. Iar la final alegi cu ce vrei să fie pastele, adică: şuncă, bacon, ciuperci, ton, cabanos, porumb, plus alte legume.

Toată prepararea durează câteva minute şi are loc în faţa clientului. Pastele sunt prefierte şi se aruncă în apă clocotită. Preparatorul pune un polonic mic de tot de sos în tigaie, alături de restul ingredientelor alese şi le încâlzeşte. Apoi se amestecă şi pastele în acel sos, se presară parmezan şi gata. Pronti!

Eu am ales varianta de tagliatelle, sos carbonara şi şuncă.

Trebuie să menţionez că şunca este din aceea ieftină, gen parizer, fără gust. Deşi am văzut acest lucru, de ce am ales? Pentru că bacon-ul era mai mult grăsime, iar carbonara cu altceva nu prea merge. Sosul era la gust gen sos Carbonara din plic Maggi. Neaşteptat. Acum nu ştiu dacă e bine că Maggi a reuşit să facă un sos Carbonara ca la un local cu nume italian sau e rău că ei nu au un sos Carbonara adevărat.

Şi pentru că am văzut cât de puţin sos s-a pus în tigaie, am chiar întrebat dacă nu se poate servi cu mai mult sos. Mi s-a răspuns foarte clar că nu. E interesant răspunsul având în vedere că în meniul unde sunt descrise câteva feluri de paste pe lângă cele de bază pentru acel preparat scrie 3 topping-uri la alegere. Dar din ce să alegi dacă sos n-ai voie? Restul ingredientelor nu mi se păreau potrivite şi nici nu mă omor după ele.

Nu mi s-a întâmplat până acum în miile de ori în care am luat masa în oraş să mi se spună nu când ceream mai mult dintr-un ingredient. Mai ales având în vedere că nu am abuzat de numărul de ingrediente care oricum intră în preţul de 13,99 lei cât costă o porţie. Un mare minus pentru asta.

Şi pentru că mi se părea că lasagna arată foarte bine, şi pe deasupra este cu carne de pui, am zis că merită să iau o porţie. Ştiam că nu voi putea mânca tot, dar nici nu conta, vroiam mai mult să gust.

Nici nu s-a comparat cu pastele! A fost bună, gust interesant, multă carne de pui, săţioasă rău. Deşi e drept că pică un pic mai greu decât pastele. La acelaşi preţ de 13,99 lei s-a meritat.

Fiind obişnuită cu alt tip de lasagna părea că mânânc altceva.

În meniu scrie că au şi cu carne de vită, doar că atunci când am fost eu nu aveau. În schimb aveau lasagna cu spanac. Nici cannelloni nu aveau, deşi la fel, în meniu scrie că au în aceeaşi combinaţie de umplutură.

Alt preparat cu care încearcă Quasi Pronti să ne ademenească este pizza. Tot la 13,99 lei, cu ingredientele alese de noi. Lipseşte salamul, lipseşte şunca aceea potrivită pentru pizza, aşa că am zis pas, mai ales că am văzut pizza gata scoasă din cuptor şi blatul părea mult prea crocant pentru gustul meu.

Încântarea mea din primele clipe că s-a deschis un astfel de local a luat sfârşit destul de repede. Eu mi-am satisfăcut curiozitatea şi ştiu că a doua oară nu mă mai las ademenită. E clar chestie de gusturi. Poate altă combinaţie e mai reuşită. Dar cum nici n-am de gând să încerc, vă las onoarea.

Nu pot spune că a fost mâncare rea, sunt sigură că mulţi vor deveni fani acest local, dar dacă facem o comparaţie cu vecinul lor unde mai găsim pizza şi paste, Bella Italia, diferenţa este imensă, la aceasta din urmă preparatele fiind mult mai delicioase.

La Continental ştiam că mâncarea este bună. Am mai participat la câteva evenimente acolo, în salonul roşu bineînţeles , şi pentru că m-a încântat de fiecare dată gustul mâncării, pe undeva ducea a mâncare de acasă şi nu de restaurant, aveam aşteptări mari la această nuntă. Şi nu pot spune că am fost dezamăgită. Poate că nu degeaba sunt unii dintre câştigătorii Campionatului Internaţional de Gătit în Aer Liber organizat săptămâna trecută la Timişoara.

De data asta însă n-am luat masa în salonul roşu, ci în altă sală a marelui hotel Continental, mai exact în sala din spatele casinoului. Nu m-a fermecat cu nimic locaţia, ba din contră, pentru un hotel cu renume cum este acesta, ar putea să mai schimbe mocheta prea pătată de atâtea evenimente care au loc acolo. Am trecut însă şi peste această dezamăgire aşteptând cu nerăbdare preparatele, mai ales că pe masă aveam meniul care promitea multe bunătăţi.

S-a început bineînţeles cu aperitivul, în cea mai mare parte diferit faţă de meniul obişnuit al unei nunţi. Am primit roşii cherry cu pastă gorgonzola, ardei umplut cu salată de vinete, piept de pui învelit în bacon, ruladă de pui cu smochine, şunculiţă de porc, chifteluţe de pui, tartă cu pastă de peşte, muşchi file cu pepene galben, salată de ţelină pe pat de piersică. În meniu mai era trecută şi ruladă de caşcaval, care din păcate a lipsit de pe fiecare farfurie.

Nu m-a impresionat deloc aperitivul cu excepţia faptului că era mai deosebit, altfel la gust, mi s-a părut total neinspirată alăturarea pepenelui de muşchi file, care oricum e umed şi împreună formau un gust ciudat. La fel rulada de pui cu smochine, care erau mult prea dulci pentru o astfel de combinaţie, iar ţelina cu piersică, deloc pe gustul meu. În rest nu mă pot plânge. Sigur că gusturile sunt subiective, la fel şi alegerea meniului care n-a ţinut de invitaţi.

A urmat bineînţeles supa de pui care a fost extrem de bună. Mult mai bună decât la Burgund.

Apoi plăcerea mea dintotdeauna, sărmăluţele…

Au fost delicioase, iar smântânica servită alături era din aceea buuunnăăă bună, de casă.

Alegerea fripturii din nou m-a surprins. Mă aşteptam la o pulpă de pui şi friptură de porc la tavă, ca peste tot. N-a fost aşa. Am primit piept de pui Miami, adică o biluţă din piept de pui umplută cu ciuperci  peste care s-a turnat un sos cocktail i-aş spune eu, nereuşind să identific exact ce conţinea. Smântână şi vin sigur am dibuit. Pe lângă puiuţ am primit, spre încântarea mea , şi gordon bleu din carne de porc. Garniturile au fost orez cu legume, care nu a fost o nebunie, şi cartofi la cuptor, care nici ei nu au fost ceva special. Pieptul de pui Miami la fel, nu m-a încântat, poate şi din cauza sosului care nu mi-a plăcut la gust, în schimb gordon bleu-ul a compensat totul. A fost extrem de bun. Doar că eram deja prea plină de la sărmăluţe şi n-am putut gusta decât câteva bucăţele.

Salata de varză servită alături a fost şi ea bine preparată, iar eu fiind o amatoare de salată de varză, mi-a plăcut.

Cam asta a fost cea mai recentă experienţă a mea la Conti. Sincer nu mă gândeam că vor exista preparate care să nu-mi placă, dar cum spuneam, probabil nu toate au fost cele mai potrivite alegeri, dar în mare nu pot depuncta prea mult acest restaurant pentru că nu voi trece cu vederea experienţele anterioare de aici.

Personalul mi s-a părut amabil, vorbeau frumos, zâmbeau, ceea ce contează enorm mai ales pentru o noapte întreagă.

Deocamdată nu mai am plănuit niciun eveniment de genul pentru vara aceasta, dar cine ştie, poate veniţi voi cu poveşti… Vara de-abia a început.

Supa cremă de ciuperci face parte din așa zisele “specialități ale casei”, pe care nu le veţi găsi nicidecum în meniu, ci scrise pe tăbliţa de la intrare. Specialităţile sunt cam aceleaşi de multă vreme la Rustica. Cu timpul, am avut ocazia să le degustăm pe toate, dar aici vă vom vorbi în special de 3 preparate:

• supa cremă de ciuperci cu crutoane
• tocăniţa de pui cu mămăliguţă (sau Stufatto di pollo con polenta pe italiană, ca să sune mai pretenţios)
• vinete pane cu şuncă şi mozarella

Ultima dată când am fost trecut pragul la Rustica, la specialităţi mai figura şi ciorba de pui a la grec, Insalata Paesano şi desertul Panna Cotta.

Dar să revenim la supa cremă de ciuperci. Motivul pentru care apreciem, atât Gură Mare, cât şi eu, această supă, este consistenţa cremoasă, pe care nu am mai întâlnit-o în altă parte, completată perfect de crutoanele crocante. Aviz însă amatorilor, supa este una care “cade cam greu”, cum s-ar spune într-un limbaj mai popular. Personal, nu aş recomanda consumarea supei într-o cină care se vrea uşoară (aviz domniţelor care ţin la siluetă), însă pentru un prânz este excelentă.

Mai degraba curioşi şi de celelalte specialităţi decât înfometaţi, am comandat şi o tocăniţă de pui (pe meniu o veţi găsi cu denumirea în italiană), iar Gură Mare a decis să încerce vinetele pane.

Eram obișnuiți cu porţiile mari de la Rustica, însă tocăniţa de pui cu mămăliguţă mi-a depăşit aşteptările cu mult. Servită foarte fierbinte, tocăniţa a fost gustoasă, iar mămăliguţa perfectă ca şi consistenţă: nici prea moale, nici prea solidă.

Nici vinetele pane nu au fost mai prejos, combinaţia cu mozarella şi şuncă a fost una reuşită. Din nou aviz domniţelor, care vor o gustare “uşoară”. Altfel, ocazional sunt excelente. A se remarca punctul de vedere al unei persoane care nu consumă preparate prăjite.

Aşadar, dacă vă aflaţi în Piaţa Unirii şi sunteţi dornici de a încerca o alternativă mai deosebită la meniul zilei, puteţi încerca cu încredere specialităţile casei de la Rustica. Plecaţi însă cu stomacul gol în vizită.

Iar dacă tot am menţionat de meniul zilei, mai nou puteţi prânzi şi la Rustica, pentru că servesc meniul zilei între 11 – 13 de luni până vineri.

Preţuri:

• Supă cremă de ciuperci – 7 lei
• Tocăniţă de pui cu mămăliguţă – 18 lei
• Vinete pane – 18 lei

Sunt curioasă cine se mai declară fan al supei de ciuperci şi pe unde aţi mâncat-o pe cea mai bună

Primul restaurant ales este Burgund din Lipovei, mai exact de pe strada  Oraviţa, fosta Borzeşti. De curând am fost acolo la un botez. Până la acea dată am auzit de multe evenimente, petreceri ale firmelor care se desfăşurau la Burgund. Tocmai de aceea m-am şi gândit că trebuie să fie ceva deosebit sau mă rog, mâncarea bună sau poate preţul era convenabil. Am tot amânat să-i trec pragul nu ştiu din ce motiv, dar iată că a venit timpul să văd cu ochii mei ce minuni se desfăşoară acolo de este atât de apreciat pentru evenimente speciale.

De cum am intrat am zâmbit privind culorile din interior, calde, intime, parcă diferite faţă de alte restaurante. Mă aşteptam totuşi să fie mai mare. Noi am fost în jur de 60 de persoane. Dacă eram mai mulţi am fi fost înghesuiţi, deşi pe site-ul lor scrie că ar avea o capacitate de 80 de locuri. Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost cum era aranjată sala, exact în ton cu locaţia, culorile foarte bine alese, iar de amenajare nu s-a ocupat o firmă specializată.

Cât despre mâncare, au şi plusuri şi minusuri, ca peste tot.

Aperitivele au fost delicioase, săţioase, o combinaţie între aperitivele pe care le regăsim în fiecare meniu de nuntă/botez şi câteva noutăţi.

A urmat bineînţeles supa de pui, nelipsită din meniurile unor astfel de ocazii. A fost bună, mulţi tăiţei, aşa cum îmi place mie.

În loc de tradiţionalele sărmăluţe am primit câte 3 clătite umplute cu carne. Săţioase, n-am ce spune, dar nu cele mai bune pe care le-am mâncat. Carnea era puţin cam prea grasă. Personal aş fi preferat sărmăluţe. Sunt o fană.

Printre invitaţi aflându-se şi câţiva vegetarieni, ei au primit clătite umplute cu ciuperci. Bineînţeles că nu m-am putut abţine să nu gust şi sincer aş fi preferat să primesc şi eu o porţie decât cele cu carne. Clătitele cu ciuperci erau mult mai savuroase. Aveau şi un sos excelent, pe când cele cu carne erau doar stropite cu sos de roşii. M-am tot întrebat cine a stat să coacă vreo 200 de clătite…

A urmat desigur friptura servită alături cu salată de sfeclă roşie cu hrean. Prea rar am văzut în astfel de meniuri sfeclă. Alegerea m-a încântat. Ceea ce nu m-a încântat în schimb a fost porţia de piure de cartofi, mult prea mică.

Bineînţeles că vegetarienii au primit alături de piure legume la grătar. Nu au fost o nebunie, mai bună era cărniţa.

În mare am fost mulţumită, cu cele câteva excepţii de care spuneam. Am înţeles de la cei prezenţi care au fost la Burgund şi cu alte ocazii că gustul mâncării nu a fost diferit faţă de cum este în general când mergi să iei masa în mod obişnuit la ei.

Chelnerii au fost foarte amabili, rapizi când le solicitai ceva, nu aveau feţele acelea acre cum le au mulţi în ziua de azi.

Sunt curioasă pe unde sunt cele mai bune meniuri de nunţi/botezuri din oraş. Nu că mi-aş plănui curând nunta, doar e bine de ştiut pentru viitoare evenimente.

Aşadar, văzând că “pe centru” nu pot mânca cum îmi doresc, am cântărit puţin opţiunile şi am purces împreună cu Gură Mare şi Vlad (tovarăş aghiotant) spre Bălcescu, spre un loc unde ştiam că vom avea parte atât de umbră şi aer curat cât şi de mâncare pe placul nostru.

Pentru cei care nu ştiu, restaurantul Casa Bunicii (căci despre el este vorba) se află pe strada Virgil Oniţiu 2, vis-a-vis de centrul de afaceri Romcapital. Noi am ajuns acolo miercurea trecută în jurul orei 16, destul de târziu pentru a mai spera să prindem meniul zilei, însă la o oră perfectă pentru a ne bucura din plin de grădina de vară din spatele Casei Bunicii. Şi nu mă refer aici doar la spaţiul generos, ci şi la priveliştea plăcută oferită de masa la care ne-am aşezat: verdeaţă şi cer albastru.

După o scurtă aşteptare am fost întâmpinaţi de ospătarul care urma să aibă în grijă masa noastră, care a venit înarmat cu 3 meniuri. Uşor nu ne-a prea fost să alegem din multitudinea de preparate, luându-ne mai bine de 5 minute să ne hotărâm. În tot acest timp nu ne-a suflat nimeni în ceafă grăbindu-ne să dăm comanda şi nici nu am simţit lipsa ospătarului care dă târcoale mesei. În final, mai toate preparatele sunt însoţite de o descriere care pe lângă lămuriri contribuie din plin la stimularea apetitului, drept pentru care voi reda alegerile noastre în graiul bunicii:

• ciorbă de burtă cu ardei iute verde şi smântână – 11,99 lei / 1,5 lei / 2,99 lei

Gură Mare a fost cel care a încercat ciorba de burtă pregătită de bunica, însă după cum ne-a mărturisit nu a fost cea mai reuşită pe care a încercat-o. A nu se înţelege că ar fi fost vreun bai în mod deosebit, însă i-a lipsit “acel ceva” care să împlinească aşteptările noastre de la acest restaurant dacă nu aşteptările pe care l-ar putea avea unii clienţi vis-a-vis de preţul preparatului.

• ciorbă de văcuţă – 8,99 lei

Vlad, aghiotantul nostru, a ales ciorba de văcută ca prim fel şi s-a declarat mai mult decât satisfăcut de ce a primit în bol, verdictul fiind că raportul calitate/preţ a fost unul corect.

• bulz haiducesc cu smântână – 13,99 lei: Fierbem mălaiul în lapte, adăugăm smântână şi brânză de burduf. Gustosul amestec îl aşezăm în straturi alternând ceapa călită cu costiţa crocantă. Dăm totul la cuptor cu un ou spart deasupra şi servim cu smântână.

Bulzul haiducesc de la Casa Bunicii este cu siguranţă un preparat pe gustul gurmanzilor care nu se sfiesc să încerce o mâncare care cade mai greu, însă din care nu te-ai putea opri mâncând cu una, cu două. Nu recomandăm să comandaţi acest fel prea târziu seara, mai ales dacă aveţi probleme cu “fiara”, însă meniul restaurantului cuprinde destule alternative mai potrivite pentru mesele de seară.

• beţiv portughez – 17,99 lei: Pieptul de pui îl prăjim cu puţin unt împreună cu mirodenii, stingem cu vin alb. La final flambăm cu whiskey şi servim cu sos de smântână dulce.
• cartofi în crustă de sare cu cremă de muştar şi ceapă – 7,99 lei: Cartofii întregi îi ungem cu ulei, îl tăvălim prin sare de mare şi-i coacem în coajă. La sfârşit îi despicăm şi-i umplem cu o cremă de muştar, smântână şi ceapă verde.

Trebuie să recunosc că deşi nu a fost alegerea mea, nu m-am putut abţine să încerc beţivul şi cartofii în crustă de sare cu sos. Carnea de pui a fost poate cea mai bine pregătită din câte am încercat până acum, frăgezimea fiind cu siguranţă punctul său forte. De cealaltă parte, sosul de muştar şi ceapă s-a dovedit o combinaţie foarte reuşită atât în ceea ce priveşte cartofii copţi în crustă de sare, cât şi în alăturarea acestora ca garnitură la pieptul de pui.

• cotlet spaniol – 17,99 lei: Umplem cotletul cu ceapă, ciuperci şi creier de vită, muştar şi caşcaval ras, apoi îl tăvălim prin făina, ou şi pesmet şi-l prăjim.
• cartofi cu rozmarin – 4,99 lei

Ajungând în cele din urmă şi la comanda mea, fiind mare amator de creier pane nu am prea avut cum să rezist tentaţiei de a încerca cotletul spaniol, deşi iniţial îmi făcuse cu ochiul creierul cu ou şi ceapă. Dacă mă pot felicita pentru alegerea de a încerca creierul gătit în combinaţie cu ceapă, ciuperci şi caşcaval ras în interiorul cotletului de porc, în privinţa cartofilor cu rozmarin nu am fost foarte inspirat, nu pentru că nu ar fi fost bine pregătiţi, ci pentru că au fost destul de seci în combinaţia cu cotletul spaniol. Recunosc că este posibil să fi gândit asta atunci fiind şi sub influenţa cartofilor în crustă cu sos de muştar.

Dacă ciorbele nu au fost pe atât de convingătoare pe cât şi-ar fi dorit colegii mei, preparatele de la felul doi ne-au încântat pe toţi trei. Preţurile preparatelor din meniul Bunicii sunt peste cele practicate în oraş pentru un prânz servit sub forma meniul zilei, asta pentru a nu avea surprize când ajungeţi acolo. Eu unul nu am încercat încă meniul zilei de la Casa Bunicii, însă în orice restaurant apar diferenţe măcar la gramaj, dacă nu şi la calitatea mâncării, între preparatele incluse într-un meniu şi cele comandate separat. Aici dau cuvântul celor care au mai încercat recent meniul zilei de la ei şi pot face o comparaţie obiectivă.

Acord notă maximă pentru servicii, servirea fiind ireproşabilă şi notă maximă pentru curăţenie, localul fiind unul dintre cele mai îngrijite din câte am vizitat, ceea ce nu este de ici de colo când mai ai şi o terasă cu grădiniţă care trebuie întreţinută. În final, la nota de plată pentru toată distracţia s-a mai adăugat şi un bacşiş consistent – putem fi şi generoşi însă doar cu cei care considerăm că o merită

În căutarea unei alternative la restaurantul cu specific indian care spre ghinionul meu se închide la ora 17, am ajuns la un restaurant la fel de interesant – Bio Fresh, aflat pe strada Eugeniu de Savoya 7, colţ cu strada Mercy. Am mai văzut că unii îl numesc fast-food, însă după cum se prezintă servirea şi aspectul localului eu nu l-aş băga în aceeaşi oală.

Intru aşadar în local însoţit de o prietenă proaspăt întoarsă în Timişoara, care spre deosebire de mine este amatoare de mâncare pe care am putea-o numi în termeni generali sănătoasă. Ea cu siguranţă ajunsese în locul potrivit, eu încă mai aveam dubii. Localul era gol, iar după pult erau 3 domnişoare dintre care una ne-a întâmpinat cu meniurile.

Fiind deja ora 19 am trecut peste supele crude şi preparatele gătite şi am ajuns la salate. Mai exact eu am ales o salată verde de sezon cu spanac, rucola, măcriş, avocado, germeni de grâu şi salată verde, stropită cu ulei de măsline, iar domnişoara care mă însoţea a luat o salată de sparanghel cu tofu, roşii, lămâie, praz şi salată verde. În completarea celor două salate am mai luat şi o bruschetă cu roşii şi capere, iar de băut am ales o bere de ghimbir.

Tacâmurile şi farfuriile-suport au ajuns de-ndată pe masă, la fel şi berea de ghimbir. Pentru salate şi bruschetă însă am aşteptat vreo 15 minute cu indulgenţă, deci nu mergeţi la Bio Fresh aşteptând timpi de servire de fast food. Şi după cum am precizat eram singurii clienţi la acea oră.

Când în sfârşit aşteptarea a luat sfârşit, am avut parte de două surprize. Prima a fost aceea că bruscheta erau de fapt două bruschete din pâine de secară unse cu ulei de măsline peste care erau presărate capere amestecate cu bucăţele de roşii tăiate cubuleţe.

Cea de-a doua surpriză au fost salatele, mai exact ingredientele de o prospeţime impresionantă. Mai mult, verdeţurile aveau un gust excelent – măcrişul spre exemplu fiind precum cel pe care obişnuiam să-l mănânc crud copil fiind pe deal la ţară, cât despre spanac nu aş fi crezut că poate avea gust mâncat crud.

Bineînţeles, nu m-am putut abţine şi am încercat şi salata de sparanghel care mi s-a părut la fel de interesant aromată, prazul şi sparanghelul fiind o combinaţie pe care aş mai încerca-o cu plăcere. E posibil să fi fost eu prea încântat de măcriş pentru a mai aprecia zeama de lămâie, deoarece salata de sparanghel puţin prea acră.

Preţurile mi s-au părut potrivite pentru ce am primit:

• salata verde de sezon – 8 lei
• salata de sparanghel – 10 lei
• bruschete – 6 lei
• bere de ghimbir – 6 lei

Până acum despre Bio Fresh am auzit numai de bine, iar preparatele pe care le servesc vor face cu siguranţă deliciul celor care preferă o masă uşoară care cade bine la orice oră din zi. La următoarea vizită voi încerca o supă crudă. Ceva recomandări?

În ciuda nenumăratelor magazine, bazaruri, tarabe, pe Brâncoveanu mai niciodată nu găseai un local mai de Doamne-ajută unde puteai să mânânci. Surpinzător având în vedere câtă populaţie din ţările arabe îşi făcea veacul pe acolo. Apoi zona a început să fie luată cu asalt de chinezi. Te aşteptai să înceapă să răsară şi localuri cu specific chinezesc. Şi au răsărit. Unul singur. Care s-a şi închis înainte de a-i putea trece pragul.

Timpul a trecut, a apărut şi concurenţa, Euro şi piaţa Flavia, dar Brâncoveanu părea să fie în expansiune. Mai multe case naţionalizate transformate în bazaruri. Mai puţine fast-food-uri. Cele câteva existente s-au închis pe rând cu excepţia unuia despre care voi scrie într-un articol următor.

Locuind relativ aproape de strada Brâncoveanu într-o zi mai liberă am făcut o plimbărică până acolo de curiozitate mai mult. Sigur că s-au mai modernizat, sigur că marfa e adusă acum şi din Ungaria şi din Italia, sigur că preţurile sunt mai mari că până şi magazinele din mall se aprovizionează de acolo, dar sărăcia locurilor care să ne îmbie cu mâncare gustoasă a rămas la fel. Cele 5-6 fast-food-uri care sunt răsfirate de-a lungul străzii nu sunt prea atrăgătoare sau mă rog, nu m-au atras pe bine. Eram însă prea curioasă ce s-a mai schimbat. 3 dintre ele erau încercate de mine în anii din urmă şi am zis să le dau o şansă întrebând în sinea mea dacă gustul a rămas la fel şi dacă mi-l voi aminti.

Dar cum nu puteam să mânânc chiar 3 kebap-uri, m-am rezumat să cumpăr doar 2, dintre care am mâncat doar 1. De ce? Povestesc imediat.

Prima încercare a fost la micuţul fast-food care este vis-a-vis de Cleopatra, vestitul bazar, aproape de colţ, lângă bazar Memphis. Se urcă 3 trepte şi dai de o tejghea unde te serveşte o tanti amabilă. Atât e fast-food-ul de mare. Un kebap mic costă 7 lei, unul mare 9 lei, shaorma mică 8 lei, cea mare 10 lei. Când am mai mâncat de aici mi-a plăcut cât de cât. Acum la fel. N-a fost rău, dar nici nu-l pot clasa printre primele favorite din oraş. A fost, să zic aşa, comestibil Ce-mi place este că îl pune la grătar cu ingredientele în el. Asta parcă îi dă o savoare mai aparte.

Următoarea încercare a fost de la vechiul fast-food din bazarul Cleopatra. E imposibil de ratat dacă faceţi un ocol al bazarului. Dar pentru kebap-ul de aici, nu-l faceţi! Este execrabil! Carnea plină de zgârciuri, aproape crudă, e sec, varză nepreparată, seacă. Servirea era şi ea cam în acelaşi ton. Dezamăgire totală, deşi în alţi ani uneori se nimerea bunicel, carnea de atunci avea un gust al ei pe care nu l-am găsit în alte locuri. Mă gândeam că poate era un condiment. Acum, nici nu se compară! Preţul este identic ca la celălalt fast-food, dealtfel toate din zonă au aceleaşi preţuri.

Cam asta a fost experienţa mea pe “fâşie” după mulţi ani de lipsă. Noroc că s-a deschis recent un fast-food cu mâncare gătită care mai salvează puţin zona. Vă voi povesti despre el cât de curând.

În privinţa notelor voi face o medie. Primului fast-food îi voi da nota 3 la fiecare categorie, iar celui de-al doilea îi voi da 1 la fiecare categorie.

Bine, bine, însă cum am ajuns eu aici. Povestea începe pe la ora 15 când Gură Mare mă anunţă că la restaurantul Lloyd (prima noastră ţintă) nu mai servesc meniul zilei. Următoarea locaţie de pe listă, cantina militară din Piaţa Libertăţii îşi încheiase şi ea programul cu civilii ca de vreo oră. Pentru că tovarăşul ajunsese deja să comande la Karadjordje mi-am spus că nu se cade să-l mai ţin să aştepte până comand şi termin şi eu prânzul. Pentru că Naiada mi-a făcut poftă cu mâncarea gătită ca în casă pe care o servesc la Fast Food Avicola în Piaţa 700 mi-am spus că merită să încerc, asta pentru că tot eram prin zonă.

Dau să intru în fast food, când sunt întâmpinat de un domn boschetar: E închiiiis! Hopa, zic, lucrează cu mână de lucru străină. Mă consolez cu gândul că îmi voi lua un kebab zemos de la Big Doner House şi ies spre piaţă. Totuşi, pe o tablă ceva îmi atrage atenţia:

Omul potrivit la locul potrivit? Nu chiar, deşi oferta suna extrem de şod, nu prea îmi ardea mie de mici şi bere la ora prânzului. Dau şi cobor la subsol, acolo unde este amenajat şi bufetul. Preţurile nu sunt exagerate, însă nici chilipir nu le pot numi. Citez:

• ciorbă de burtă – 7 lei
• ciorbă de perişoare – 6 lei
• ceafă de porc – 5 lei 100g
• cartofi prăjiţi – 4 lei 100g
• pâine (4 felii) – 1 leu
• ardei iute – 0,50 lei
• un mic cu muştar şi pâine – 2 lei

Ochii mi-au rămas pe capul de afiş, anume ciorba de burtă, în ideea că dacă pot aprecia o mâncare ca fiind bună sau rea aceasta este ciorba de burtă. Departe de a fi o somitate în materie de gastronomie ştiu din experienţa mâncatului în oraş că bucătăria în care se pregăteşte ciorbă de burtă gustoasă poate să te mai surprindă cu mâncare bună. Zis şi făcut: o ciorbă de burtă cu pâine şi ardei iute (crud).

Înainte de a trece la povestea ciorbei, se cuvine să introduc în scenă şi cele 2 personaje principale: doamna “şefă” şi doamna care m-a servit. Despre cea din urmă încă îmi place să cred că nu era şi bucătăreasă, poate ajutor de bucătar care a avut sarcina de a curăţa cartofii – este cea mai îngăduitoare explicaţie pe care o pot avea pentru conturul negru al unghiilor sale. Aşadar, după ce mi-a pus cu atenţie vreo 4 polonice de ciorbă de burtă în bol, l-a pus la încălzit. A mai aşezat pe tavă ardeiul apucându-l de codiţă (mare uşurare) şi cele 4 felii de pâine din care am avut grijă să nu mă ating de cea de deasupra şi cea de dedesubt. M-a trimis apoi la “şefa” să “mă încaseze”.

Am luat tava, am căutat o masă cu o privelişte panoramică şi am întins-o la baie pentru a mă spăla pe mâini. Am folosit doar apa din dotare, căci săpun nu părea să fi avut pe acolo de la inaugurare. Între timp. în jurul mesei la care m-am aşezat mai erau doi clienţi ce păreau de-ai locului, iar felul în care se uitau la mâncarea pe care o lăsasem pe masă nu m-am îngrijorat prea tare. Ştiau ei ce ştiau…

Mă aşez la masă şi îmi spun că ar fi un bun moment să trag în poză comanda.

Judecând după culoare ar fi corespuns, după consistenţă la fel, căci părea să fie destule bucăţi de burtă prin zamă. Asta până am dat şi am gustat. Prima impresie a fost că le-a scăpat cam multă făină în ciorbă, poate în ideea de a părea mai consistentă mâncarea. A doua impresie a fost că mestec ceva şireturi gumate când am luat în lingură şi franjurile de burtă. Pe deasupra, gustul pe care ar fi trebuit să-l dea legumele aduăgate în fiertură era inexistent. Am mai scris noi despre dezastre la preţ de chilipir, însă numai chilipir nu pot numi cei 8,5 lei plătiţi pentru ciorba de burtă de la Formula 1.

Pe la cea de-a treia lingură o aud pe “şefa” cum începe să se răstească la unul dintre clienţii care îi făcuse cu câteva clipe mai devreme o urare de prosperitate. Aruncând o privire peste olivieră nu puteam desluşi prea multe, căci barul şi bufetul era undeva în stânga panoramei.

Au urmat vreo 2-3 minute de haos în care doamna şefă ieşise afară să-i ceară socoteală cetăţeanului turmentat. Domnul din stânga imaginii încerca să urmărească scena, dezechilibrându-se chiar la un moment dat încercând să urmărească desfăşurarea acţiunii; cel de la aparate lăsa impresia că văzuse deja destule scene de acest fel pentru a se mai deranja. Mă înşelasem deci în privinţa unui lucru: în banii plătiţi pentru masă intra şi divertismentul.

Eu unul nu am ajuns să văd fundul bolului de ciorbă, însă mi-a fost dat să văd altele despre care nu se prea cuvine să povestesc. Aşadar încercaţi Formula 1 doar dacă aveţi stomac tare şi ştiţi cum să faceţi haz de necaz.

Ultima dată când am mâncat la ei, nu foarte recent ce-i drept, norocul mi-a surâs. Adevărul e că deşi trec aproape în fiecare zi prin faţa pub-ului, iar redacţia FoodCrew primeşte meniul săptămânii pe mail în fiecare zi de luni, intru la masă doar dacă la meniul zilei au ceva de care mi-e poftă. În ziua cu pricina spre exemplu m-a ademenit ciorba de salată verde cu afumătură. Atât de poftă îmi era de o ciorbă de salată încât aş fi fost mulţumit dacă pentru cei 15 lei aş fi primit doar zama verzuie.

Întâmplător, un amic se afla prin zonă şi pentru că dorea să servească prânzul undeva în Unirii m-a anunţat că-mi va ţine companie. El comandase deja când am ajuns şi eu prin zonă. Loc liber era pe alese, meniul din acea zi la care se mai adăuga şi o ruladă de porc cu piure şi salată de ardei pare-se că nu mai făcuse poftă multora. Deh, oi avea eu gusturi ciudate

Nu m-am aşezat bine că mi-au şi apărut în faţă tacâmurile, şerveţelul şi pâinea. Între timp, faptul că tovarăsul meu sorbea cu neşaţ din blidul cu ciorbă nu-mi era de niciun folos. Ciorba mea se lăsa aşteptată, iar cu cât trecea mai mult timp cu atât mai mari mi se făceau ochii şi privirile mi se îndreptau cu gânduri necurate spre feliuţele de pâine. Până când, salvare!

Cu ciorba asta şi-au spălat păcatele care le-or fi avut la mine-n catastif. Destulă salată, destule bucăţele de costiţă afumată, iar smântâna cu care era dreasă ciorba a fost mai mult decât binevenită. Nu ştiu dacă acriseră zama cu borş ori cu altceva, dar mi-a mers la suflet.

Felul doi, adică rulada de porc cu piure de cartofi şi salată de ardei copţi nu a fost cu mult mai prejos.

Am apreciat piureul care a fost din cartofi şi fiind mare amator de salate mi-a plăcut că ardeii pe care i-am primit erau chiar copţi, nefiind nevoie să-i tai cu barda sau să-i rumeg pe jumătate cruzi. Piesa de rezistenţă a fost însă mai şubredă decât mi-aş fi dorit, rulada fiind puţin cam seacă pentru gustul meu. Vinul pe care l-am preferat paharului de bere sau a celui de apă a fost de folos măcar pentru a uda carnea de porc, altfel fiind niţel cam acrişor.

Una peste alta, aş numi prânzul acesta o reuşită, având parte cu alte ocazii de trataţii care au lăsat mult mai mult de dorit. Cu toate acestea, aşa cum spuneam la începutul povestioarei mele nota este strict pentru această experienţă şi nu se doreşte a fi în vreun fel un gir de constanţă pentru local.

Vă dau cuvântul, despre bune şi rele întâmplate la Irish Public House.

La îndemnul unui amic amator de arome orientale, care se află de câteva săptămâni în Timişoara, am hotărât să încerc şi eu meniul vegetarian de la “indian”. Ajuns la faţa locului am fost în primul rând surprins cât de mic e locul: 5 mese-pult aşezate pe un perete, 3 mese cu câte 4 scaune pe celălalt perete, iar în capătul culoarului astfel format – o vitrină şi un pult de servire. După pult, în zona bucătăriei de tip fast-food, ne-a întâmpinat un domn cu trăsături pe cât se poate de autohtone. Înainte să strig “blat!” hotărăsc să dau o şansă mâncării. Ce dacă nu e pregătită de indieni autentici?

Meniul acelei zile era compus din două feluri, anume o supă de legume cu porumb şi un fel doi te tip combo compus din: sabji de dovlecel, roşii şi mazăre, orez basmati, chiftele de legume şi chutney de mere servit în puri (aluat necrescut ce aduce mult a tortilla). În plus, am mai primit o chiflă şi am mai fi putut primi o apă plată dacă am fi cerut. Noi am uitat să cerem, dacă veţi cere şi un sos picant la mâncare este indicat să luaţi şi apa.

Mâncarea este servită în farfurii de unică folosinţă, tacâmurile fiind de plastic. Nicio problemă – avem experienţă din food court!

Supa de legume mi s-a părut gustoasă – am putut deci savura din plin aroma legumelor: mazăre, fasole verde, roşii, cartofi. Cu boabele de porumb nu m-am prea înţeles eu niciodată în mâncărurile gătite, însă nu i-au stricat în niciun caz gustul.

Felul doi a fost cu totul altceva. Sabji-ul din mazăre, dovlecel şi roşii a fost puţin dulce, însă s-a potrivit de minune cu orezul basmati fiert fără vreun condiment. La orez am mai primit şi un sos picant din chili şi roşii care ne-a mai desfundat puţin nasul. Chiftelele de legume date prin pesmet au avut un gust foarte plăcut, iar din compoziţie am desluşit ceapă, cartofi, morcovi bine condimentate şi date prin pesmet înainte să fie prăjite în baie de ulei. Chutney-ul de mere a fost poate cea mai interesantă componentă a combo-ului servit la felul doi. Un sos de mere fierte, amestecat cu condimente care îi sporesc aroma – necunoscător fiind mi-a semănat mult cu pudra gălbuie de curry ce se găseşte pe la noi. Eu l-am servit alături de celelalte surate de pe platou, iar amicul meu l-a păstrat ca desert.

Pe pliantele simple pe care este prezentat meniul săptămânii, pe lângă preţul de 13 lei se mai află trecut şi gramajul: 700g. Domnul care se ocupă de servirea clienţilor foloseşte un cântar, însă din ce am văzut noi mai mult pentru a se asigura că nu pune mai puţină mâncare decât trebuie, deoarece cât am servit prânzul nu l-am văzut să mai ia din ce a pus în farfuriile de pe cântar pe motiv că ar fi prea mult.

Şi dacă tot am adus vorba de cel care se ocupă de servire, tot el este şi bucătarul şi (da, aţi ghicit) proprietarul localului. Nu este indian, însă fiind pasionat de cultura indiană a călătorit prin India, iar apoi a urmat o serie de cursuri vedice specializându-se în bucătăria indiană. Pe lângă preparatele cu specific indian, la Radha Cuisine se mai găsesc şi mai multe feluri de preparate de patiserie autohtonă, pe care nu le-am încercat însă.

Pentru cei care se întreabă Pe unde să mai mănânc în Timişoara?, Radha Cuisine de pe strada E. Ungureanu 13 din Piaţa Unirii poate fi ocazia de a încerca ceva nou. Dacă este sau nu pe gustul sau stomacul vostru, asta rămâne să decideţi singuri. Spun stomacul deoarece tovarăşul Gură Mare a cedat după câteva vizite la sus-numitul aşezământ culinar

La o masă aflată undeva în zona rezervată fumătorilor se mai aflau câţiva clienţi pe care însă nu părea să îi preocupe meniul zilei. De altfel, întâmplarea a avut loc într-o zi de vineri ce cădea la acea dată în postul Paştelui. Ca urmare meniul era unul cât se poate de interesant, fiind compus din preparate din peşte – ciorbă de peşte şi saramură de păstrăv cu mămăliguţă, plus o salată de fructe ca desert. Meniul de La Berărie costă 15 lei, iar pâinea e din partea casei. Un prânz ieftin aşadar.

Nefiind trupă de fumători, ne-am aşezat în zona gândită pentru nefumători aflată imediat lângă intrare. Dacă tot ne puteam aşeza la oricare dintre mese, am ales să stăm la cea aflată lângă un joc ciudat de simplu al cărui nume nu l-am aflat, însă care în cele câteva minute de aşteptare până să fim luaţi în seamă de cineva a reuşit să ne stârnească interesul. Foarte pe scurt, este vorba de o “pistă” din lemn cu mantinele şi 4 portiţe în care trebuie introduse din trei încercări cât mai multe piese rotunde de lemn (asemănătoare unui puc de hochei sau unor piese de table supra-dimensionate), 15 la număr în total. Recomandăm cu dragă inimă, foarte antrenant!

Probabil fiind destul de gălăgioşi, domnişoara responsabilă cu preluatul comenzilor şi-a făcut apariţia înainte să terminăm prima partidă. Am ezitat să o numesc chelnăriţă sau ospătăriţă, deoarece părea într-atât de sfioasă încăt am crezut că se află încă în probe. S-a încurcat puţin când ne-a luat comanda, deşi am luat cu toţii 6 meniul zilei “pe linie” şi 3 Grolsch (berea casei pomenită mai devreme). Comanda a adus-o cu mare atenţie – rând pe rând mai întâi câte două farfurii de ciorbă, apoi de saramură şi în fine bolurile de salată de fructe. A fost în schimb foarte atentă şi amabilă de fiecare dată când a aşezat sau a debarasat câte ceva de pe masă. Bilă albă pentru amabilitate, bilă neagră pentru eficienţă.

Înainte de a trece la mâncare, ar mai fi două detalii peste care mofturos fiind nu am putut să trec cu vederea. În primul rând mesele nu păreau a fi foarte bine curăţate, iar în al doilea rând farfuria care mi-a aterizat elegant în faţă era ciobită. În condiţiile în care aştepţi oameni la prânz e de bun simţ să nu ai praf sau frimituri pe mese. La fel, mă îndoiesc ca setul lor de veselă să numere doar 6 farfurii adânci, deci e cel puţin neglijent din partea lor să scoată la defilare taman o farfurie ciobită.

Să trecem şi la partea care m-a făcut să mai trec peste detaliile la care aş fi avut motiv să strâmb din nas. Mâncarea!

Ciorba de peşte a fost puţin dulce pe gustul meu, însă consistentă şi bine aromată. Aşa am concluzionat după un scurt tur de masă. Ceea ce înseamnă că atât carne de peşte cât şi legume au fost din belşug, fără a fi nevoie să aşteptăm ca pe malul bălţii ca peştele să ne cadă în plasă… pardon, în lingură. Nota 10 cu felicitări domnului bucătar, mai că aş băga mâna în foc că e şi pescar.

Saramura de păstrăv a mai confirmat o dată priceperea omului care s-a aflat în acea zi la cratiţă, saramura fiind (cum se putea altfel?) pe gustul meu. Dimensiunile păstrăvului mai că m-au făcut să tresar, fiind aproape convins că voi primi pe farfurie vreo fâţă ce abia trecuse de limita legală. Nu a fost cazul, şi spun asta în calitate de pescar amator cu ceva capturi de păstrăv la activ

Nici prezentarea felului principal nu a fost mai prejos, detaliu care a contribuit la impresia plăcută pe care ne-au făcut-o bucatele servite în acea zi La Berărie.

Fără a fi ceva deosebit, salata de fructe pe care am primit-o ca desert a fost un amestec de ananas din conservă şi compot de pere la care s-a adăugat artistic câte o cireasă confiată. A căzut bine, să fie primită!

La vreo săptămâna după Paşte, tovarăşii Gură Mare şi Cârtiţa Pofticioasă au trecut la un prânz fix prin acelaşi loc. Din câte ne-au spus mesele tot murdare le-au găsit, iar spre deosebire de festinul pescăresc de care am avut noi parte ei au fost trataţi cu niscaiva cartofi prăjiţi tari ca piatra. Iuţi ca săgeata nu cred să fi fost pentru că cei doi nu mănâncă picant

Ca şi concluzie, experienţa unui prânz La Berărie poate varia de la încântare la dezamăgire în funcţie de cum ţi-e norocul. Meniul pescăresc servit a fost atât gustos cât şi bine prezentat, ceea ce a surprins deoarece localul nu ar trece ca unul în care să mănânci pe săturate. Din păcate pentru ei, dar mai ales pentru clienţi se pare că o aşa pasenţă nu le iese tot timpul.

Nu voi mai povesti ce am povestit anul trecut despre acest fast food. Amintesc doar că pentru mine aici se prepară cel mai bun kebap din oraş.

Cum în ultima perioadă în Şagului s-au mai deschis 2 localuri de genul Antalyei, probabil patronii s-au văzut nevoiţi să scadă preţurile din cauza concurenţei. Şi le-au scăzut cu adevărat!

Acum o shaorma mare costă 9 lei, una mică 7 lei, un kebap mare 7 lei, iar unul mic 6 lei. Preţuri bune până aici, nu-i aşa? Dar staţi că mai urmează! De ceva vreme Antalya ne oferă şi shaorma la farfurie, care deşi nu e atât de bună ca şi cea împachetată unde toate ingredientele se combină, are un preţ de 10 lei.

Desigur că la Antalya mai găsim şi cartofi cu 3 lei, alături de sosuri delicioase cu 1 leu fiecare, pleskavica şi sandwich-uri.

Ultima noutate este însă shaorma xxl care costă 11 lei. Un preţ de nimic în comparaţie cu cât este de mare! Deci e imensă!

Eu am luat mai mult ca să-i fac poze pentru că eram sigură că n-o voi putea mânca pe toată deodată.

O noutate despre care mi-ar mai fi plăcut să vorbesc, dar care din păcate la ultima mea vizită n-a mai existat era carnea de vită. Orice variantă de produs se putea comanda cu carne de vită. Cu siguranţă asta ar fi plăcut multora. Poate este doar o chestie de moment că deocamdată nu mai aveau.

Sper că în cele din urmă colegul Infidel care promite de un an să se urce în 33 îşi va ţine promisiunea Nu de alta, dar am zis cât de buuunnn e kebap-ul de Antalya noastră din Şagului?

Cei care şi-au făcut vreodată drum prin zona Bălcescu sau au tangenţe cu această zonă cu siguranţă cunosc cofetăria Verona. Câţi dintre ei n-au încercat delicioasele şi renumitele merdenele de Verona? De când eram copil erau celebre. Gustul lor s-a schimbat prea puţin în ultimii 20-25 de ani. Iar batonul de ciocolată, ciocolata de casă după cum i se mai spune… nici n-am cuvinte! O nebunie!

Şi dacă totuşi există persoane care încă nu s-au lăsat convinse de bunătăţile Veronei, poate acum e cazul să rişte, deoarece Verona ne aşteapta cu cozonaci şi pască. Pasca se poate cumpăra chiar jumătate doar pentru cei care nu au nevoie de una întreagă, lucru care nu-l prea întâlneşti prin alte locuri. Deasemenea în această perioadă preparatele de post sunt nelipsite din longeviva cofetărie.

Cu toate că spaţiul Veronei s-a micşorat între timp, calitatea produselor n-a dat înapoi. Pe lângă binecunoscutele prăjituri pe care le găsim în majoritatea cofetăriilor, găsim deasemenea şi multe produse de patiserie.

Ca să vă faceţi o idee, priviţi imaginile care urmează:

secţiune merdenea cu brânză

secţiune merdenea cu carne

pizza în foietaj

După cum vedeţi, nu se zgârcesc la umplutură, ceea ce pe mine mă încântă. Când mânânc produse de patiserie îmi place să le simt gustul, nu doar să ghicesc cu ce sunt umplute.

O merdenea este acum 3,20 lei. Au scumpit totul zilele trecute. Până la scumpire era 3 lei. Acum atât este pizza în foietaj, care este umplută cu sos de roşii, şuncă, ciuperci şi gogoşari. Există şi varianta de post cu mazăre, porumb, ciuperci, gogoşari. Deasemenea ciocolata de casă costă 3 lei. Un preţ un pic nesimţit având în vedere că bucăţica e mică. Dar asta n-o face să nu fie cea mai bună din oraş.

Bineînţeles că nu pot să lipsească pateuţele la kilogram, fursecurile, crenvurştii în foietaj şi mai nou mini rol fromage. Kilogramul se apropie de 30 de lei în funcţie de produs.

cornuleţe cu caşcaval

crenvurşti în foietaj

mini rol fromage

paleuri cu gem

Nu pot să închei înainte de a vă prezenta şi câteva prăjituri savuroase.

ştrudel cu dovleac

ştrudel cu mere

tort Alcatraz

Diplomat

Savarină şi Indiană

Preferatele mele sunt acestea din urmă. Savarina era la 3 lei înainte de scumpire. Când am fost ultima oară am uitat să mă uit dacă şi ei i-a crescut preţul. Indiana costă 4 lei.

Ce nu mi-a plăcut până acum de la Verona este tortul Alcatraz care era tare, probabil din cauza preţului, 40 lei pe kg, nu se prea vinde şi nu era prea proaspăt. În general torturile la kilogram se vând mai greu. Nici Profiterolul nu este tocmai un deliciu. Conţine mult sos de ciocolată care este foarte amărui şi îi ia tot gustul. În rest, niciodată n-am fost nemulţumită. Poate doar de unele dintre angajate care sunt acolo de când ştiu eu că există Verona şi probabil sunt sictirite de atâtea prăjituri.

Bineînţeles că se găsesc şi Amandine, Ecleruri, Doboş, ştrudele cu brânză, patuţe cu ciuperci, brânză, carne, covrigei, plăcinte, Cremeş, tradiţonala prăjitură cu miere şi o grămadă de alte nebunii care nu te vor putea ţine departe de Verona pentru mult timp. E drept că preţurile nu sunt cele mai mici din oraş, dar din când în când ne putem răsfăţa în adevăratul sens.

De când scriu pe foodcrew nu m-au încercat atâtea pofte în timpul procesului de postare a unui text cum m-au încercat astăzi.

Aşa cum Verona are sloganul “Te servim dulce”, aşa şi noi vă dorim un Paşte dulce şi frumos, cu mult soare şi gânduri bune!

Am observat că au mai apărut câteva tarabe cu mâncare, cum ar fi cea vis-a-vis de Art Opera care ne oferă salate de boeuf şi de vinete sau mâncare de porumb, care nu ştiu cum arată că nu aveau. Apărea doar pe meniu, dar aş fi curioasă cum e această mâncare. Aceeaşi tarabă ne oferă şi plăcinte din acelea greceşti pe care le găsim congelate în supermarket-uri: cu dovleac, cu brânză, cu mere. Aşa că cei care nu le-au încercat până acum acasă, pot gusta doar o bucăţică la 3 lei pentru a vedea dacă merită cumpărată una întreagă.

Aşa cum am promis în review-ul precedent, am revenit la Happy Pasta pentru a încerca tăiţeii cu varză. Adevărul e că au fost sub aşteptări. Nu-mi dau seama exact de ce, dar aveau un gust ciudat, nu aşa cum sunt obişnuită că trebuie să fie pastele cu varză. Din păcate nu m-au impresionat suficient pentru nota maximă.

Alte surprize de la Happy Pasta n-am avut de data aceasta, însă târgul nu se încheie zilele astea, deci ne mai putem aştepta la noutăţi din partea lor.

Oricum, de la ei preferatele rămân pastele cu nucă. Spun din nou că sunt excelente.

Şi dacă tot eram acolo, am cumpărat din nou o plăcintă codrenească de la căsuţa de lângă standul Poli, vis-a-vis de pizzeria de lângă covrigi, pizzerie a cărui nume nu l-am dibuit. Am mai încercat zilele trecute de la ei plăcinta cu varză şi a fost delicioasă. Iar acum special pentru Veveriţa am şi pozat-o

La aceeaşi căsuţă mai au plăcinte codreneşti cu cartofi şi cu brânză, precum şi langoşi. Şi bineînţeles nelipsiţii kurtos kalacs care mi se par aici excelenţi.

O plăcintă costă 3 lei şi e maaaareee. Din câte scrie pe pancartă, au venit tocmai din Satu Mare să ne îndestuleze pe noi

Pentru că nu pot face o medie între pastele cu varză de la Happy Pasta, plăcinta şi kurtos kalacs-ul de la căsuţa de care aminteam înainte, menţionez acum că aceasta din urmă are nota maximă la toate cele 3 categorii, iar nota pastelor e asemănătoare celei din relatarea precedentă.

Mai urmează surprize la acest târg? Rămâne de văzut… Poate se vor organiza şi târguri de vară… deşi sper să nu fie pe terenul porumbeilor.

Primăvara aceasta însă n-a fost atât de productivă precum precedentele în privinţa căsuţelor de lemn menite să ne îmbie cu tot felul de bunătăţi sau kitsch-uri. De ce? Personal nu ştiu răspunsul, dar dacă era să mă iau după îmbulzeala din iarnă puteam să jur că şi primăvara va fi la fel.

De data aceasta mi se pare o harababură totală amplasarea căsuţelor. Parcă n-are niciun sens ordinea, iar săracii porumbei… par debusolaţi total.

Ce mă surprinde mai mult este lipsa aproape totală a căsuţelor care ne îmbiau până acum cu mici, cârnăciori, hamsii şi toate cele din această categorie.

O noutate însă este o căsuţă care se prezintă drept “Happy Pasta” şi de la care putem servi câteva bunătăţi chinezeşti la preţuri destul de mici. N-am ezitat să mă opresc la ei şi să studiez lista de meniu. Un meniu care nu e prea variat, adevărat, şi care se prezintă cam aşa:

- tăiţei de orez cu legume, porţie mare la 5 lei, porţie mică la 4 lei

- extra felii pui pentru tăiţei – 1 leu

- rulouri cu legume – 5 lei

- răvaşe dulci – 0,50 lei

Ce puteam să încerc în afară de tăiţei? Pui nu mai era la ora la care am ajuns eu, cam 4 după-masa. Iniţial nu am înţeles ce e cu preţul acela mic la pui, dar mi-au explicat fetele care serveau că de fapt sunt câteva feliuţe care se pun deasupra tăiţeilor. Meniul nu era foarte explicit în acest sens. La fel mi-au spus că tăiţeii sunt de orez, deşi nu sunt din aceia subţiri cu care suntem noi obişnuiţi.

Am optat pentru o porţie mare. Ambalajul frumos m-a dat gata şi eram sigură că voi mai reveni.

Diferenţa dintre ambalajul pentru porţie mare şi cel pentru porţie mică nu este una extrem de mare, deşi nu înţeleg cu adevărat rostul acestei diferenţe pentru că porţia mare nu ocupă nici măcar jumătate din ambalaj. N-am văzut decât când am ajuns acasă.

Am fost întrebată dacă doresc un sos alături sau beţişoare, lucru care mi-a plăcut.

Căsuţa cu pastele fericite are numărul 13 din câte îmi amintesc şi este cam vis-a-vis de restaurantul Lloyd.

Ce pot spune despre aceşti tăiţei este că au într-adevăr multe legume şi chiar de care nu am mai gustat la acest preparat prin localurile cu mâncare chinezească şi anume: morcovi, ardei, ceapă, ciuperci, praz, varză.

Pentru mine pastele au fost o încântare, bine făcute cu sos de soia aşa cum trebuie. În schimb legumele nu m-au impresionat. Mi s-a părut o combinaţie cam nepotrivită. Era suficient să fie doar varză şi morcovi, cum se obişnuieşte.

Sunt sigură că amatorii de legume le vor aprecia probabil mai mult decât am făcut-o eu.

Se pare că în perioada aceasta vizita mea pe la căsuţe s-a încheiat. Cel puţin la mâncare pentru că nu mai am ce să încerc. Noroc că mai există şi kurtos kalacs.

Completare ulterioară:

Revin cu o completare după ce tocmai m-am întors din centru. Se pare că şi-au lărgit gama de tăiţei. La 4 lei avem de ales între paste bolognese, tăiţei cu varză, tăiţei cu brânză şi ciuperci şi tăiţei cu mac. Tăiţei de casă zic ei. Tagliatelle după cum le mai ştim.

Nu ştiu dacă e valabil doar pentru astăzi, dar se pot gusta la alegere. Eu i-am încercat pe cei cu brânză şi ciuperci şi au fost buni. Era şi un iz de broccoli acolo, doar brânza era mai degrabă smântână, adică nu i-am simţit gustul, dar repet, n-au fost răi.

Se mai pot gusta şi mini rulouri cu sos alături. Aşa că dacă sunteţi amatori, grăbiţi-vă pentru că nu se ştie cât timp se vor mai putea gusta pe gratis.

Şi pentru că “Happy Pasta” nu încetează cu surprinzele şi noutăţile, mă văd nevoită să revin povestindu-vă de alte două descoperiri: papanaşi fierţi şi tăiţei cu nucă.

Papanaşii nu arată extraordinar de bine, nu sunt tocmai închegaţi, dar la gust sunt buni dacă mai adăugaţi puţin zahăr. Pentru nişte papanaşi fierţi, chiar şi pentru cineva ca mine care îi preferă pe cei prăjiţi, au notă de trecere. Şi încă una mare.

Cât despre tăiţei, un adevărat deliciu! Chiar dacă erau farfalle. N-am mai mâncat niciunde, niciodată, tăiţei cu nucă atât de buni. Iar pentru acest lucru, am ridicat şi nota dată anterior pentru mâncare.

În total pe tăiţei şi papanaşi am plătit 9 lei.

Sunt curioasă cu ce mai urmează să ne surprindă această căsuţă.  Personal data viitoare sper să reuşesc să încerc tăiţei cu varză, de care la ultima mea vizită nu au avut.

Am ajuns, am luat loc într-o bancă de lemn (aşa cum sunt toate, aspect de terasă doar că într-o cameră închisă complet), la o masă de lemn, şi am aşteptat chelneriţa, dar şi începutul meciului. Când a ajuns, domnişoara ne-a adresat întrebarea clasică “Ce doriţi?”, moment tocmai bun pentru a cere un meniu. Adus, studiat, ales o pizza ţărănească (mozzarela, bacon, ciuperci, ceapă, măsline, şuncă, cârnaţi) plus două beri şi asistat la meci.

Acum, atmosfera e destul de naşparlie deoarece fumul este omniprezent şi geamurile bine bătute în cuie. (Sugestie pentru patroni, dacă citesc aici: Ar fi mult mai bine să daţi jos geamurile respective la începutul sezonului de vară. Ar atrage clienţi mult mai mulţi.) Apoi, spaţiul nu este prea primitor, ci destul de auster pereţii fiind decoraţi cu motive fotbalistice şi chiar beristice, iar spaţiul destinat nefumătorilor comunică, prin câteva gemuleţe, cu cel principal, pentru fumători. Deci, urât de tot. Destul de curat pe mese şi pe jos, nu am sesizat probleme.

Mâncarea – ori am fost eu în ziua ghinionistă, ori chiar pun ceva ciudat în pizza. A noastră a fost 15 lei, majoritatea sortimentelor de pizze costă 15 lei la ei, indiferent de ingrediente. Am testat de 3 ori pizza de la ei şi de 2 ori (inclusiv acum) mi-a fost rău după. Asta în ciuda faptului ca ingredientele aveau gust bun, erau proaspete şi suculente, iar aluatul de pizza era unul dintre cele mai bune pe care le-am gustat în România. Deci, nu ştiu unde a fost problema dar nu e de neglijat aspectul…

Meniul e destul de diversificat, vreo 40 de feluri de pizza, minuturi, garnituri, clătite ca desert şi ceva salate. Din păcate, ca minus, nu sunt menţionate ingredientele picante (cum au fost feliile de cârnat de pe pizza noastră), deci aveţi grijă. Mie nu mi-au picat tocmai bine, fiind nevoită să le dau la o parte în timp ce mâncam. De asemenea, nu servesc ketchup decât la cerere, din nişte sticle de plastic cumpărate din comerţ.

Băutura – decentă, la 500 ml. Beck’s lemon – 4,6 lei, Ursus – 4,6 lei, Skol la halbă – 2,9 lei, Skol la sticla – 3,5 lei. Au doar sucuri din gama Pepsi, la 250 ml dar, însă nu mai reţin preţurile.

Apropo de atmosferă, pe măsură ce meciul avansa, spiritele s-au mai încins din cauza consumului de bere (şi a fumului), astfel încât am avut parte şi de o gamă nesfârşită de vorbe frumoase cărora le lipseau şi cele mai elementare acorduri între subiect şi predicat sau substantiv şi adjectiv.

Per total, o seară aşa şi aşa, cu mâncare aşa şi aşa şi atmosferă aşa şi aşa. Nu cred că mă mai prind p-acolo, chit că trebuie să merg pe jos 40 minute până la o pizzerie decentă cu terasă.

Există în Timişoara localuri în care poţi să ai parte de servicii decente, fie chiar şi în timpul unui meci?

Pentru cei care n-au luat încă masa de la Song Du precizez că se află pe Calea Lipovei la nr. 74.

Preparatele de la Song Du le-am încercat prima dată în urmă cu aproximativ 3 ani, dacă nu mai mult, fiind la o prietenă care comandase la domiciliu. Tot atunci am gustat pentru prima dată şi tăiţeii de fasole pe care i-am încercat după o vreme şi la Marele Restaurant Chinezesc de pe Bărnuţiu, dar n-au fost la fel de savuroşi ca la Song Du.

Mergând pe mâna prietenelor mele am luat pui în sos dulce-acrişor după care sunt înnebunită în general, iar cel de la Song Du pur şi simplu m-a cucerit.

Au urmat şi alte comenzi acasă, nelipsitul pui de care aminteam alături de nelipsiţii tăiţei de orez cu legume. Recent însă mi se făcuse poftă de orez cantonez, pe care la fel, îl încerc cam prin toate restaurantele chinezeşti. Mare mi-a fost însă dezamăgirea când am descoperit că în caserola perfect închisă menită să menţină cald preparatul, era nişte orez fiert ca pentru regim, sec, nesărat, un orez banal în care s-au aruncat câteva boabe de mazăre, un orez care nu avea acea savoare de ou şi de şuncă. Poate de aceea la ei nici nu se numeşte cantonez, ci Yangzhou. Poate în chineză acest nume avertizează ce urmează să primeşti… Până la această comandă am fost încântată de Song Du. Porţia de tăiţei de orez comandată şi ea tot atunci a fost aproape jumătate din porţia de altădată.

Întâmplarea a făcut ca de curând să fiu plecată din oraş şi m-am întors prin Lipovei împreună cu un prieten. Fără să stăm pe gânduri ne-am oprit la Song Du curioşi de cum se prezintă localul în interior. E un restaurant tipic chinezesc, dar mă aşteptam să fie aşa. Parcă totuşi nu e atât de încărcat ca altele. E localizat pe 2 niveluri şi nu impresionează cu nimic. Ne-am aşezat la o masă la etaj unde era aproape plin, fiind în jurul orei 8 seara. O chelneriţă chinezoaică tinerică ne-a adus îndată meniurile şi ne-am pus pe studiat. Eu mai puţin. Ştiam deja ce vreau. Nu e greu de ghicit. Pui în sos dulce-acrişor, pe care încă îl consider cel mai bun din oraş, alături de spaghete cu legume de data aceasta. Prietenul meu a luat tăiţei de orez cu legume şi platou încins cu carne de porc sichuan. Eu am fost mulţumită de alegerea făcută, deşi spaghetele nu le întreceau pe cele din mall care mie mi se par cele mai bune, iar prietenul meu s-a declarat şi el mulţumit. El a cerut să i se aducă beţişoare în loc de tacâmuri, fiind mai priceput în ale chinezismelor, iar chelneriţa a fost atât de surprinsă de această solicitare încât l-a întrebat de 3 ori dacă beţe vrea. Eu una nu am prea înţeles mirarea asta în condiţiile în care nu mai e nimic ieşit din comun ca un român să ştie folosi beţişoarele.

Şi pentru că ne-am întins la poveşti a mai fost loc şi de desert. De obicei sar peste desert pentru că de puţine ori intră. Deşi porţiile de la Song Du nu sunt cele mai mici, trebuie să menţionez că nu sunt nici cele mai mari pentru preţul care nu se lasă mai prejos în faţa celorlalte restaurante chinezeşti.

Ca desert îmi doream de multă vreme să gust laptele pane, aşa că i-am sugerat prietenului meu să-şi comande el. Eu am luat plăcintă cu mere cu sos de portocale. Am împărţit, desigur, frăţeşte totul.

Laptele prăjit n-a fost rău. E un fel de gris cu lapte cu un pic de făină ca să-l lungească probabil şi să-l poată prăji mai bine ca un pane. În schimb plăcinta de mere nu era altceva decât rondele de mere trase prin pesmet şi prăjite servite alături de un sos de portocale extrem de acru. Nu mi-au plăcut deloc.

Sunt curioasă cum e la Song Du puiul sichuan, alt preparat preferat de-al meu. Am observat că şi ei îl fac cu ceapă, ca la Beijing, ceea ce nu-mi place. Sper însă că la gust să fie totuşi mai bun.

Prietenul meu a băut la urmă un fel de ţuică tradiţională, nu-mi amintesc exact denumirea, să-mi fie ruşine. I-a fost servită foarte drăguţ în recipiente de ceramică.

Dacă Google Translate nu minte de data asta, cum are obiceiul, Song Du înseamnă “lectură”. Hmmm…

Pe noi acest răsfăţ ne-a costat în jur de 100 de lei. Ah, şi am plecat acasă cu o pereche de beţe (trecute pe nota de plată, bineînţeles) cu promisiunea faţă de mine că voi învăţa să le folosesc

Gānbēi!

Ca de obicei, Ama şi Camelia ne-au întâmpinat cu un zâmbet călduros şi cu o surpriză placută: un marţişor făcut chiar de Camelia. După câteva minute în care am ajuns să ne cunoaştem între noi, am plecat cu toţii cuminţi spre baie pentru a ne spăla pe mâini şi pentru a începe mai apoi distracţia!

În sala în care am pregătit delicioasele fursecuri ne aşteptau deja pregătite două mese mari pe care se găsea un castron, o lingură de lemn, un şorţ de bucătărie pregătiti de Boromir şi ingredientele necesare pentru aluat: făină, unt, ouă, zahăr, ciocoalată, praf de copt şi esenţă de rom.

Pentru început am luat o treime din pachetul de unt de 300 g şi 4 linguri de zahăr pe care le-am amestecat până au devenit o pastă cât de cât omogenă.

Cu această ocazie am avut şi posibilitatea de a ne tonifia muşchii de la mâini, iar băieţii care au participat la atelier au simţit pe pielea lor că nu e chiar atât de uşor lucrul în bucatarie  Am continuat să amestecăm adăugând un ou şi câteva picături de esenţă de rom sau vanilie.

În urmatoarea etapă se adaugă 10 linguri de faină şi jumatate de pliculeţ de praf de copt, cu menţiunea că se adaugă una, maxim două linguri deodată, se amestecă până sunt încorporate în aluat şi de abia apoi se adaugă restul făinei, câte puţin.

La final se adaugă 4 linguri de bucăţi de ciocolată sau aproximativ 50 g – nu mai mult deoarece ciocolata se va topi la cuptor, iar aluatul se va întinde prea mult. După preferinţe, se mai pot adăuga alte ingrediente:  alune, stafide, cacao în aluat, etc.

La sfârşit se aşează hartie de copt pe o tavă iar aluatul se împarte cu ajutorul unei linguri în mai multe grămăjoare. Acestea nu trebuie să fie foarte mari şi trebuie aşezate la câteva degete distanta pentru a nu se lipi.

Urmează ca fursecurile să fie puse la cuptor pentru 10-15 de minute. Sunt gata în momentul în care au început să aibă o culoare aurie.

Cât timp fursecurile au stat la cuptor Camelia ne-a dat cele necesare pentru a ne crea fiecare câte o punguţă în care să ne putem pune în final fursecurile. Fiecare participant şi-a lăsat imaginaţia liberă, creând desene din cele mai felurite: de la flori şi copaci la fluturaşi şi buburuze.

Deşi toată lumea era concentrată pe desenat, de cum ne-a învăluit mirosul îmbietor de fursecuri calde, lumea a început să devină nerăbdătoare. Aşteptarea a meritat însă, la apariţia farfuriilor cu fusecuri fiind cu toţii plăcut surprinşi de cât de bine şi totuşi divers au ieşit. Prima tură de fursecuri a fost “topită” în câteva minute şi cu chiu cu vai m mai reuşit fiecare să păstrăm câte ceva pentru a duce şi acasă, unde oricum nu au rezistat prea mult fiind aprecite de toată suflarea pofticioasă.

Această nouă ediţie a Atelierelor Culinare s-a dovedit încă o ocazie excelentă de a exersa treburile bucătăriei într-o atmosferă plină de voie bună, alături de oameni plini de entuziasm. Cu siguranţă o dimineaţă de sâmbătă câştigată!

Dacă cumva nu aţi reuşit să ajungeţi cu cei mici la Atelierul de Mărţişoare, Ama şi Cami pregatesc pentru prichindei încă o supriză înainte de Paşte – “Atelierul lui Iepurilă”, unde toţi copiii se vor putea bucura de experienţa vopsirii ouălor pentru iepuraş.

Fiind o gurmandă înrăită, ştiu că 2-3 felii de şuncă într-un corn sau într-o chiflă nu-mi pot face papilele gustative să ajungă într-un rai al lor. Aşa că dacă mi-e poftă de mâncare de genul, prefer o salată sau un sandwich făcut de mine.

Cu toate astea, de curiozitate mai mult, împreună cu o colegă, am ajuns ieri la Lucas. Ştiam cum arată în interior pentru că am mai fost într-o seară cu două prietene, dar n-am fost tentată atunci să mănânc un sandwich. La fel ştiam cum arată pâinica şi nu datorită vizitei precedente, ci din imaginaţie. Nu era greu de imaginat după atâtea descrieri citite şi auzite. Ba chiar am şi o reţetă a acestor pituci, care sunt într-adevăr o nebunie pentru cei care nu se omoară după pâinea pufoasă, crescută bine. Sunt mai degrabă lipii. Nu arăbeşti, desigur.

Bineînţeles că interiorul Lucasului e deosebit, curat, chiar pe gustul meu. E un loc unde îţi face plăcere să iei masa. Doamnele care serveau ne-au invitat politicos să ne uităm prin vitrină la mezeluri şi la pastele de brânză pentru că ne vedeau nehotărâte, iar colega mea n-a ezitat să le spună că ne aflăm pentru prima oară în “inspecţie” la ei.

Ni s-a explicat că putem să ne alegem altă pastă (sos cum îi mai spuneau, deşi nu e nicidecum sos) dacă gusturile noastre preferă alta decât cea care este folosită de obicei la prepararea acelui sandwich. Aşa am şi făcut la unul dintre sandwich-uri.

Colega mea a ales un sandwich cu muşchi ţigănesc şi pastă de brânză cu usturoi. Eu deasemenea, dar am spus că trebuie să încerc şi pasta de brânză cu mărar alături de şunculiţă ţărănească. Parcă mă tenta şi salamul de Sibiu în pituca aceea proaspăt scoasă din cuptor, dar am spus că dacă o să mă cucerească aceste 2 sandwich-uri, data viitoare va fi unul cu salam. Ce m-a surprins este faptul că mezelul se cântăreşte. Nu sunt totuşi zgârciţi, dar nici nu fac risipă. Cel puţin la sandwich-urile mici cum am luat noi. Tot la prima vedere au fost însă zgârciţi cu pastele pe care le ungeau doar pe o parte a pitucii. Apoi, gustând, am descoperit că acest lucru e chiar un minus pentru Lucas.

Primul sandwich pe care l-am mâncat a fost cel cu şunculiţă ţărănească şi pastă de brânză cu mărar.

Excelentă combinaţie! În meniu acest sandwich se prepară cu pastă de brânză cu hrean. Din păcate din cauza faptului că doar o parte e unsă, partea de sus a pitucii a rămas atinsă doar de puţină zeamă de la felia de roşie. Mi-ar fi plăcut să fie mai multă pastă. Poate doar la sandwich-ul picant e suficient cât se pune.

Acum mă gândeam că nu ştiu dacă e posibil să primeşti extra pastă sau e o regulă (pentru că mi se păreau puţin stricţi) să pună doar cât consideră. Poate ştie cineva să-mi spună.

Al doilea sandwich, cel cu muşchi ţigănesc a fost şi mai sec pentru că şi muşchiul era mai tare.

Dar n-a fost rău la gust. Usturoiul din pastă se simţea foarte tare. Colega mea n-a fost foarte încântată din acelaşi motiv, pastă puţină. Spre deosebire de mine, ei nu i-a plăcut nici pâinica.

Oferta lor nu este una extrem de variată, din câte îmi amintesc sunt în jur de 10 feluri de sandwich, poate nici atât dacă excludem partea de mic dejun. Poate ar fi bine să mai varieze tipurile de mezel. Până acum folosesc pentru prepararea sandwich-urilor:

• muşchi ţigănesc
• şunculiţă ţărănească
• ceafă afumată
• salam de Sibiu
• salam Chorizo
• salam paprika
• somon
• pastramă de pui

În afară de acestea există desigur şi sandwich-ul vegetarian. Din punctul meu de vedere gama de combinaţii e foarte restrânsă dacă ţinem cont de faptul că nu servesc altceva decât sandwich-uri. Şi iaurt, da! Despre care am auzit că e super bun.

Preţurile mi se par un pic cam mari, iar scuza că e Unirii nu mai ţine având în vedere câte alte locuri cu mâncare sunt în zonă cu preţuri mai mici. 6 sau 7 lei costă un sandwich mic, iar între 8 şi 11 lei unul mare. Când mă gândesc că are preţul unui shaorme… Sandwich cu preţ de shaorma. O fi bine, o fi rău?

Zis şi făcut. Am aterizat la adresa de pe str. Sever Bocu nr. 78 (Lipovei) într-o după-amiază de vineri. Localul gol-goluţ. Decoruri ok, mese şi scaune de lemn, muzica un pic prea tare pentru urechile mele, şerveţele roşii şi verzi pe mese, curat, loc suficient de mişcat printre mese şi meseni. Bun, o primă impresie bună.

Vine chelnerul, ne aduce 2 meniuri şi începem să ne uităm. Ne alegem ce vroiam şi remarcăm că nu există meniu de băuturi. Anunţăm chelnerul care se oferă sa ne recite băuturile. Ok, până aici. Asta a fost momentul când s-a dus impresia mea bună de început. A recitat el ce-a recitat, bineînţeles fără preţuri. Come on! Aveţi bani de site şmecher şi nu aveţi de printat 2 meniuri de băuturi? – eu nervoasă.

Am ales o bere şi un suc, plus o pizza capriciosa (cică), mai mult quattro stagioni după părerea mea, şi o ciorbă de afumătură servită în pâine. D-nul. V mă bătea la cap cu ciorba asta de câţiva ani şi acum că era şi în Timişoara, a fost musai s-o comande.

Vine comanda după aprox. 20 minute, destul de mult timp deci având în vedere că eram doar doi clienţi în tot restaurantul. Ori sunt bucătari foarte lenţi ori vor să mai bei tu 2-3 sucuri până vine şi mâncarea…

Pizza mea a fost bună, anghinarea ok, ingredientele proaspete, blatul ok, făcută pe vatră. Per total, un mare ok fără suişuri şi coborâşuri.

Ciorba în pâine, în schimb, a fost mai spre dezastru. Prezentarea frumoasă (după cum se observă în poză), cu capac de pâine şi ceapă verde drept lingură dar conţinutul… slăbuţ.

În primul rând, ca o părere personală, ciorba înmoaie pâinea şi după 5-6 linguri ajungi să mănânci mâncare de bebeluşi, o morcioleală oribilă cu lichid amestecat cu miez pâinos. În al doilea rând, ciorba nu avea nici un gust. Părea făcută ca să fie cu toate fierte laolaltă fără o logică, dulceagă, cu legume care se rătăciseră prin oală – spre exemplu mazărea n-avea ce căuta acolo. În al treilea rând, nu era condimentată şi nici aromată, însă avea nişte bucăţi imense de carne ce s-au dovedit greu de tăiat având în vedere castronul pâinos care se găurea repede şi din care curgea conţinutul – trebuia să-ţi bagi mâinile în pâine, nu alta!

Preţurile ok la mâncare, ciorba în pâine 10 lei, pizza capriciossa 17 lei, smântână 2 lei. Nu sunt prea ok preţurile la băuturi: bere Tuborg la 0,5 l – 6 lei şi suc Fanta la 0,33 l – 5 lei.

Până să plecăm noi au mai venit încă doi clienţi dar localul tot golaş a rămas. Nu m-aş mai duce a doua oară, sunt multe alte locuri în unde se mănâncă mult mai bine în Timişoara şi, mai ales, unde ţi se prezintă şi un meniu complet.

Patronii ar putea încerca să îmbunătăţească serviciile şi, mai ales, să trimită bucătarii la o specializare, ceva.

Oferta și metoda de prezentare erau cât se poate de apetisante, iar un prânz pregătit în stil japonez era o alternativă îmbietoare la prânzul de zi cu zi. Într-0 zi s-a întâmplat să fim în zonă (Piața Unirii), iar meniul pus la bătaie ne-a făcut cu ochiul: supă de pui cu legume, fasole cu porc pregătit în stil japonez și banana fritters cu sos.

Localul este într-adevăr unul de bun gust: încă de la intrare l-am recunoscut ca o oază de liniște în aglomerația și zgomotul de afară. Decorul – deloc încărcat, muzica ambientală și lumina plasată strategic creează atmosferă. În plus, e spațios și curat. Numai chelnerul care se plimba de la bucătărie la mese pertuba liniștea. Nici urmă de miros de mâncare, sau fum. Toate elementele de mai sus asigură o ambianță foarte plăcută necesară ritualului mesei.

După ce am intrat în atmosferă, ne-am spus că nici mâncarea nu poate fi mai prejos. Supa a sosit după nici 5 minute. Ca și aspect arăta ca o supă normală de pui, doar cu legumele tăiate ceva mai mare și de o culoare ușor spălăcită. Din păcate la capitolul gust era insipidă, dar minusul esențial a fost faptul că a fost doar călduță. Iar pe o iarnă friguroasă ca asta, o supă fierbinte e divină.

Foarte rapid ni s-a servit și orezul cu fasolea verde cu bucățele de carne de porc măcinată. După ce ne-am amuzat puțin cu bețele, am decis să cerem și furculițe. Ușor picantă, am decretat fasolea chiar decentă. Păcat doar că era tot călduță, pe alocuri chiar rece, semn că a fost încălzită la microunde.

Ce a compensat însă, fiind servit fierbinte a fost desertul, banană cu miere la cuptor, cred, servită pe o frigăruie. Am uitat să o surpindem în fotografie, că pofta era mare, dar vă asigurăm că a fost delicioasă.

La capitolul meniul zilei, Sushi Ya nu stau foarte grozav. În naivitatea mea mă așteptam la ceva cu totul deosebit, mai ales când am văzut și imaginile prin intermediul cărora își prezintă oferta zilei. Se pare însă că imaginile sunt doar cu titlu de prezentare. Iar având în vedere prețul ușor peste medie (19 lei), mă așteptam la ceva mai deosebit. Sau cine știe, poate am nimerit pur și simplu într-o zi în care mâncarea nu a fost neapărat pe gustul meu.

În orice caz, voi mai reveni la Sushi Ya pentru un prânz în eventualitatea în care se vor decide să ridice calitatea mâncării și să o încălzească mai bine. Până atunci, ca și alternativă la meniul zilei în Piața Unirii, eu recomand mai degrabă Stradivarius. Voi ce ziceți?

Durata colectării materialului pentru acest review se întinde pe 3 săptămâni. De ce? Pentru că fast-food-ul despre care scriu se găseşte în 2 locaţii şi anume pe Vasile Alecsandri şi în complex.

Dacă ţin bine minte, prima shaorma pe care am mâncat-o din complex a fost de la Istanbul, long time ago. La început mi-a plăcut, apoi carnea a început să mi se pară mai mult fiartă decât prăjită şi am renunţat la ei pentru o perioadă de aproximativ 4-5 ani. Dar acum ceva timp eram prin Unirii şi mi se făcuse poftă de kebap. Atunci m-am gândit să le mai dau o şansă. Astfel am ajuns să cumpăr primul kebap de la Istanbul după acea lungă absenţă.

Fetele care serveau mi s-au părut drăguţele, amabile, deci primul impact a fost ok. Acasă am descoperit şi gustul care, recunosc, m-a încântat.

Aşa se prezintă kebapul din prima săptămână:

Deşi n-am plănuit să mănânc câte un kebap de la Istanbul în fiecare săptămână, s-a întâmplat totuşi să fiu în complex următoarea săptămână şi mi-am spus că poate e timpul să fac un test şi Istanbulului de aici. N-am stat mult pe gânduri şi am intrat. Ca amenajare interioară era cam schimbat faţă de ultima vizită şi îmi părea puţin mai mic.

Comparativ cu kebapul din Unirii, acesta nu m-a încântat la fel de tare. Arată cam vai de el pentru că la pachet s-a cam împrăştiat.

După aceste încercări, gândindu-mă că numărul 3 ar trebui să dea răspunsul final, după o altă săptămână m-am prezentat din nou pe Alecsandri. Mă aşteptam cam la acelaşi lucru ca prima dată. N-a fost să fie aşa! Probabil carnea nu mai era la fel de bine făcută sau nu ştiu, dar nu m-a mai încercat acelaşi extaz ca prima dată. A fost totuşi şi de data aceasta mai bun decât cel din complex, care e mult prea sec.

Deşi de obicei cer mai multă maioneză, la Istanbul n-am cerut la nicio vizită. Am vrut să-l iau exact aşa cum îl prepară ei.

Acesta e cel din a 3-a săptămână:

Poate dacă scriam textul după primul kebap de pe Alecsandri, aveau de la mine nota maximă pentru mâncare, dar aşa, trebuie să fac o medie notându-l pe primul cu 5, al doilea cu 3 şi al treilea cu 4. Preţul unui kebap mic este de 6 lei în ambele locaţii.

Pe lângă tradiţionalele mărţişoare pe care le veţi oferi sau le veţi primi în zilele ce urmează, weekend-ul acesta aveţi ocazia să faceţi cu mâinile voastre mărţişoare dulci cu Ama în bucătărie. Se vor prăjituri chocolate chip cookies şi mărţişoare de mână, aşa că va fi destulă distracţie, muncă, dar şi o răsplată pe măsură!

Data: Această ediţie a Atelierelor Culinare se va desfăşura în două zile, 5 şi 6 martie între orele 11 şi 14.
Locaţia: Evenimentul va fi găzduit de Restaurantul Caprice (Str. Sf. Apostoli Petru şi Pavel, nr. 42, zona Lipovei)
Înscrieri: amainbucatarie@gmail.com sau 0723.049.584 (Camelia)
Taxa: 40lei/adult şi 20 lei/copil între 5 şi 10 ani (taxa acoperă: şorţ, toate ingredientele şi materialele necesare, apă)

Ne vedem la ronţăit de mărţişoare!

Nu prea frecventez localurile din complex, dar într-o seară de week-end s-a nimerit să ajung acolo invitată de câţiva prieteni. Happy este mai mult cunoscut pentru muzică şi dans, prea puţin pentru mâncare, mai ales noaptea. Cel puţin mie nu-mi prea vine să mănânc într-un loc unde abia ai loc să faci doi paşi şi nu auzi ce spune cel care e lipit de tine la masă. Se pare însă că mulţi nu-mi împărtăşesc părerea, pentru că la Happy se servea pizza pe bandă rulantă, cel puţin în acea noapte. Sigur, merge cu bere, multă bere… pentru că berea predomină în Happy.

Doi dintre prietenii cu care eram şi-au comandat şi ei. Atunci am văzut pentru prima oară cum arată minunea mult lăudată. Într-adevăr, arăta bine. Era servită pe fund de lemn rotund ceea ce-mi place la nebunie la o pizza, deşi era cam mare acest contrast rustic cu design-ul interior al localului. Cum nu este însă pizza de la Happy? Mare. Mare nu este, dar la preţ se poate asemăna cu o pizza normală de la alte pizzerii.

Mi se făcuse într-adevăr poftă când am văzut ce-au primit prietenii mei, dar nu-mi pica bine atunci nici măcar să gust în fumul acela şi-n hărmălaia care vine servită odată cu orice party de week-end. Eu trebuie să pot savura când încerc ceva pentru prima oară, aşa că mi-am promis să revin în timpul zilei pentru o pizza marca Happy. Aşa am şi făcut.

După scurt timp, pe la ora prânzului m-am prezentat în local însoţită de aceeaşi poftă de pizza ca în noaptea precedentă. Eram singura clientă în acel moment, un contrast enorm faţă de noaptea încheiată nu demult. Am comandat preferata mea cu şuncă şi salam. La pachet. Am aşteptat un pic multuţ chiar dacă nu mai exista nicio altă comandă, dar să spunem că acceptabil dacă era poate prima pizza… cuptorul nu era cald…

Ajunsă acasă ştiam că nu voi găsi ceva mare într-o cutie pentru pizza normală, dar nu mă îndoiam că va fi bună. N-a fost chiar aşa, adică după gustul meu, toate laudele auzite anterior n-au fost pe merit. Dar cum toţi suntem cu preferinţele personale… Nu a fost o pizza rea, e undeva la mijloc. Comună mai exact.

La Happy se servesc şi alte feluri de mâncare şi desigur, meniul zilei pe care n-am fost tentată să-l încerc până acum pentru că niciodată nu s-a potrivit să-mi placă ambele feluri. Dar dacă se va nimeri vreodată, nu voi evita să încerc. Poate la mâncare gătită sunt mai pricepuţi decât la pizza.

Din păcate opţiunile sunt destul de limitate la o oră atât de târzie, mai ales în timpul săptămânii de lucru, iar locul în care poţi mânca ceva de doamne-ajută este fără discuţie complexul studenţesc. Oriunde altundeva mergi rişti să prinzi bucata de carne cea de pe urmă pentru un hamburger sau o pleşcaviţa sau franjurile de pui tăiate cu ore bune în urmă şi reîncălzite pentru a-ţi fi servite în kebab sau în shaorma. În complex există o cerere constantă de produse fast food, iar localurile care servesc mâncare gătită abia aşteaptă clienţi care să le dea gata oala cu ciorbă pregătită în cel mai bun caz în dimineaţa cu pricina. Spre studenţi deci!

Ajuns în complex împreună cu tovarăşul meu de suferinţă rutieră am intrat în jocul enervant al “mie mi-e ok oriunde, spune tu unde vrei să mâncăm”. Logica stomacului chinuit a învins în cele din urmă politeţurile inutile şi din aproape-n aproape am hotărât că vrem să mâncăm aşezaţi la o masă (ţugul de afară nu era pe placul nicicăruia dintre noi), că am vrea fast food dar nu chiar (nu am spus că partea cu logica ne-a ieşit în totalitate) şi că am vrea să mâncăm ceva cât mai light cu putinţă, având nevoie de un somn bun la fel de mult precum de un stomac plin.

Rând pe rând am tăiat de pe listă shaorma la 8 lei (mai recent 9 lei cu tot cu suc), Pljeskatica Sârbească (ne-a durut puţin sufletul, dar era un fum insuportabil înauntru şi ar fi trebuit să mâncăm din picioare), Pret-a-manger şi 3F şi nu în ultimul rând pe Zet şi a lui shaorma. Aşa am ajuns din nou la greci, după o lungă pauză.

Acum s-o spunem pe-a dreaptă, mâncare light s-ar putea numi doar vreo salată sau vreun peşte, dar cine avea chef de aşa ceva la capătul unei zile lungi? După vreo 5 minute în care am studiat meniul, timp în care ospătarul nu ne-a dat târcoale insistent, am ales câte un gyros de pui: unul extra la 17.9 lei şi unul normal la 13.9 lei plus câte un pepsi cu care să le facem pârtie. Cu ocazia asta am făcut cunoştinţă şi cu noua sticlă de 0.2 l, un fel de shot cu dop pe care l-am stins din două sorbituri deloc zdravene.

Flămânzi nevoie mare am fi putut jura că cele 10 minute de aşteptare s-ar fi apropiat de vreo jumătate de oră, iar ospătarul ne-a tachinat puţin în momentul când a venit cu tacâmurile la masă, care tacâmuri ne-au fost înmânate mai puţin obişnuit, într-un coş în care mai aveam şi două paie şi trei caramele al căror scop nu mi s-a părut tot pe atât de evident. Să fi fost pentru poftă de mâncare sau în loc de desert din partea casei? Din păcate nu am mai avut prezenţa de spirit să cer vreo lămurire.

La scurt timp după această repetiţie cu public ne-au fost aduse şi cele două porţii de gyros. Acum să explic şi diferenţele teoretice şi practice între cele două porţii, adică  ce o face pe una mai extra decât cea normală.

Gyros-ul de pui extra în teorie: carne de pui perpelită pe ţepuşa de inox (160g), salată de varză (180g), pita, măsline, tzatziki şi cartofi prăjiţi (180g).

În practică, cele 180 de grame de salată de varză ocupă mai bine de jumătate din farfurie şi au ca topping 3 măsline Kalamata şi una-două feliiuţe de castravete şi roşie. Combinaţia carne de pui şi cartofi în cantitatea dintr-o porţie este suficientă pentru a te sătura, motiv pentru care te ghiftuieşti de-a binelea dacă mai adaugi şi salata de varză. Pita este doar de design, fiind mult mai câştigaţi dacă încercaţi o comandă de pâine prăjită cu ulei de măsline şi oregano – 100g / patru felii (cu coaja puţin cam arsă) la 1.5 lei.

Gyros-ul de pui normal în teorie: carne de pui perpelită pe ţepuşa de inox (100g), salată de varză (140g), măsline, tzatziki şi cartofi prăjiţi (140g).

În practică, porţia normală este mult mai echilibrată ca şi cantităţi. Lipseşte pita care a fost înlocuită cu succes de pâinea cu oregano, dar au mai lipsit nemotivat şi măslinele (mi le-or fi pus mie pe ultimele 3 ).

În meniu mai este trecut şi gyros-ul de pui în varianta Olympic care conţine 180g de carne de pui (în meniu e trecut 160g) şi salată grecească în locul celei de varză, la un preţ de 23.9 lei.

Ar mai trebui să adaug că în decursul celor 10 minute în care ne-am aşteptat comanda am trecut şi pe la toaletă pentru a mă spăla pe mâini. Starea în care am găsit-o era de la jalnică înspre mizerabilă şi cu toate că pe uşă sunt trecute numele celor responsabili cu curăţenia în data cu pricina “condica” nu fusese semnată. Eu nu doresc să vă stric pofta, dar cei curioşi pot vedea cum se prezenta toaleta de la Ready’s.

Mai multe nu aş avea de adăugat. Vă dau vouă cuvântul

M-a învârtit puțin până să îmi dau seama unde s-au mutat, dar am mers după mirosul delicios, până i-am dibuit. Acum sunt acolo, lângă Napoleon, între căminele 12 și 17. Da, lângă parcarea aia mare și tot timpul plină, de ai toate șansele să leșini de foame până să găsești unde să-ți lași mașina. În fine, când mă lovește câte o poftă din asta, trec peste orice. Așa că am înjurat puțin în gând și până la urmă am găsit și loc de parcare.

În clătitărie, două fete drăguțe, cam obosite (dar drept e că era destul de târziu, trecut de 10 seara) și un miros, de te ia cu amețeală. Am rămas holbându-mă pe pereți vreo 3 minute, că au meniurile afișate. Până să mă pot hotărî, a durat ceva vreme. Dintr-o dată n-am știut dacă mai vreau clătite dulci sau sărate. Până la urmă am comandat sărate, cu brânză iute, șuncă și cașcaval. După care m-am hotărât să iau la pachet și o clătită cu nutella, nucă și migdale. Am luat loc la o masă și am așteptat.

Chiar dacă am fost singurul client, tot a durat vreo 10 minute să mi le pregătească, pentru că le fac acolo, pe loc, să fie proaspete. Timp suficient să admir meniurile de pe pereți, să observ că e curat la ei, că fețele de masă sunt aranjate la dungă și că unul din afișe anunța sandwich-uri sănătoase în curând. Fetele spun că în maxim câteva zile au și sandwich-urile minune. Acum eu n-o să mă deplasez până în Complex să-mi cumpăr un sandwich, fie el și de la clătităria mea preferată. Dar mă gândesc că cei care locuiesc prin zonă s-or bucura de ceva diversitate și opțiuni noi pe lângă tot fast-food-ul de care colcăie zona.

Mi-am primit clătitele, am plătit fix 17 lei și am plecat acasă să le savurez. Nu-mi place să mănânc singură, așa că le-am rugat pe fete să mi le împacheteze pe amândouă. Delicioase clătite, cum vă spuneam. Eu am mâncat cam jumătate din prima și o treime din a doua, că sunt imense și stomacul meu nu duce mai mult. Pentru un mascul înfometat e suficientă o clătită, maxim o clătită și jumătate. Asta mi-a confirmat prietenul cu care le-am împărțit și s-a declarat sătul după ce a mâncat jumătate de clătită sărată și două treimi din cea dulce.

Ne-am satisfăcut pofta de clătite cu câte 8.5 lei fiecare, ne-am săturat și ne-am bucurat ca doi copii de clătite adevărate. Mă gândesc acum… unde altundeva în Timișoara mai sunt clătite bune? Poate găsesc și mai aproape de Unirii, să nu mai merg până în Complex de fiecare dată.