Din experiența vizitelor trecute ştiam că restaurantul are specific românesc şi din punctul meu de vedere, foarte bine face. În timp, am devenit fan ciorbă de fasole cu afumătură, ciorbă de burtă şi sărmăluţe cu mămăligă care sunt delicioase. De data aceasta, felurile au fost următoarele (4 persoane):

• o ciorbă de burtă și o porţie de tocăniţă de vită cu mămăligă

• o porţie de ciolan afumat cu varză

• o ceafă la grătar cu cartofi ţărăneşti şi salată de castraveţi

• un şniţel de porc cu aceiaşi cartofi şi cu salată de varză

În comandă și-au mai făcut loc 3 beri nefiltrate, 2 ape plate mici, o cola și 2 felii de tort de ciocolată.

Ciorba a venit prima şi, după spusele soţului, a fost foarte bună. Trebuie spus că ciorbele se aduc într-un castron mare, cu polonicul aferent, şi te serveşti singur. Uneori, porţia de ciorbă face cât 2 farfurii normale deci, e pe săturate. Alături de ea, 4 chifle cu susan (bilă albă pentru că nu s-au zgârcit) care au fost însă cam stătute (bilă neagră pentru că au știut de ce nu se zgârcesc).

Mâncarea de la felul 2 a fost foarte gustoasă, chiar dacă puţin rece (pe terasă nici nu se poate altfel…), iar berea nefiltrată este întotdeauna, pentru amatorii genului, super.

Merită premiul 1 cu coroniţă tocăniţa de vită care a fost excelentă, cu carne suculentă şi foarte moale, şi cartofi ţărăneşti delicioşi. La partea de salate, Timişoreana a stat mai prost. Ce am vrut noi nu mai era (de sfeclă şi castraveţi muraţi), aşa că a trebuit să alegem din restul opţiunilor (roşii, castraveţi cruzi, varză crudă sau murată). Ceea ce nu a fost un capăt de ţară. Totuşi, când situaţia s-a repetat la capitolul desert, ne-a cam pierit zâmbetul. Oricum, şi acolo am găsit ceva bun spre foarte bun, adică tortul de ciocolată.

La capitolul preţuri, eu zic că sunt foarte rezonabile. Pentru tot ce am savurat, am plătit în total (cu tot cu bacşiş), 110 lei. Asta ca să vă faceţi o idee cam cât costă acolo o masă în 4, în centrul Timişoarei.

Din păcate, nu am ajuns niciodată la toaleta restaurantului deci, nu vă pot da nicio informaţie. La curăţenie, ar mai fi un pic de lucrat la capitolul înlocuit veselă ciobită şi schimbat feţele de masă care da, se mai şi pătează.

Cu serviciile stau mai prost, în sensul că se aşteaptă destul de mult până se aduc meniurile, se aduc felurile, se debarasează masa, etc. dar, atunci când stai la aer curat, cu soarele în spate sau în faţă, în susurul fântânilor şi în compania prietenilor, parcă timpul trece mai repede. Oricum, nu aş da vina pe personal pentru întârzieri pentru că fac tot ce pot, ci mai mult pe conducere care nu angajează mai mulţi chelneri.

Per total, o terasă unde ne face plăcere să mergem şi, bineînţeles, să mâncăm, chiar dacă timpul de aşteptare nu e foarte mic.

Pentru că drumul îmi trecea prin Piaţa Operei opţiunile erau simple: Restaurant Lloyd sau Restaurant Timişoreana, local pe care îl mai încercasem de câteva ori. Deşi Gură Mare a fost plăcut surprins de meniul zilei de la Lloyd, am înclinat mai mult spre Timişoreana.

Intrarea în restaurant te pregăteşte pentru un local rece şi formal, asemănător unui club cu tradiţie – de aici şi vechea denumire de Club XXI. Dincolo de uşa masivă, aceste aşteptări sunt trădate de decorul rustic, iar senzaţia de răceală este oarecum întreţinută doar de dimensiunile localului.

La insistenţele amicului care mă însoţea, prima alegere pe care o fac este să ne aşezăm la separeul din dreapta sălii. Gândul de a sta pe banchetele separeului părea într-adevăr mult mai plăcut decât senzaţia oferită de scaunele din lemn. Cu toate astea, în final, alegerea nu a fost una foarte inspirată în ceea ce mă priveşte deoarece lumina din separeu nu m-a ajutat deloc în a fotografia mâncarea.

Următoarea alegere pe care am făcut-o, de data asta individual, s-a dovedit inspirată. Din meniul lor, surprinzător mult mai abundent în băuturi decât în feluri de mâncare, am ales ce mi-a făcut cel mai bine cu ochiul – ciorbă de fasole cu murături asortate. Da, murăturile m-au făcut să aleg ciorba şi nu invers Amicul meu şi-a luat o ciorbă de pui cu gulioare şi ardei iute murat.

Cea de-a treia alegere, la care nu am apucat să reacţionez, a fost aceea de a lua ca câte o palincă drept aperitiv. Total neinspirat din două motive: pălinca a venit în porţii de câte 100ml (!), iar gustul nu făcea deloc onoare numelui. Am pupat-o şi ne-am despărţit.

Nu a durat mai mult de 10 minute din clipa în care am comandat până când ne-a fost adusă mâncarea. Ciorbele au venit în două boluri de dimesiuni medii, iar prezentarea ne-a fost prevestită de farfuriile adânci goale care ni s-au aşezat mai întâi în faţă de către doamna picol. Aceeaşi doamnă recomandase amicului meu ciorba de gulioare – o bilă albă pentru impresia pe care ne-a lăsat-o personalul.

La dimensiunea farfuriilor noastre porţiile păreau imense, duble chiar, lucru care ne-a încântat nespus. Mai ales pentru preţul ciorbelor: 6 lei ciorba de fasole şi 6.8 lei ciorba de pui cu gulioare. Ciorba mea s-a prezentat aşa:

În ciorba tovarăşului meu nu mi-am băgat bliţul, însă mi-am băgat nasul, căzând de acord să facem schimb de ciorbe de dragul diversităţii

Mă pot declara mulţumit de amândouă ciorbele, deoarece mi s-au părut gustoase şi consistente. Să ne-nţelegem – ciorba de fasole cu nu a fost iahnie, iar din acest motiv a fost mai uşoară şi nu atât de bogată în ingrediente, însă legumele şi afumătura puse în oală au fost bine puse. Pe de cealaltă parte, ciorba de pui cu gulioare nu a fost o ciorbă de pui à la grec, gulioarele oferindu-i un plus de consistenţă şi de savoare.

Am lăsat pentru final piesa de rezistenţă: salata de murături asortate. La doar 3.5 lei nu cred să greşesc dacă o declar genială. Ce mi s-a părut deosebit a fost pe de-o parte faptul că varza murată era murată în butoi, cu sare şi nu cu oţet, la fel ca şi castraveciorii şi gogonelele, iar pe de altă parte, gogoşarii erau muraţi în oţet. Trei soiuri de murături într-o singură salatieră!

Contrastant cu răbdarea pe care ne-a acordat-o doamna picol, ospătarul care ne-a luat comanda mi s-a părut mai degrabă pus pe fugă şi cu gândul doar la nota de plată. Apropo de nota de plată, se poate achita cu cardul, însă e recomandabil să cereţi asta când cereţi nota – noi am făcut-o fiind păţiţi.

Senzaţia generală pe care mi-a lăsat-o localul a fost de curăţenie, chiar şi la toaletă. Sper doar că perechile de cârnaţi atârnate pe roţile de car ca şi piese de decor nu ajung în oală după ce se bucură de expunerea glorioasă

Ca şi serviciu vă spun de la-nceput că am fo puţin dezamăgit. În tot restaurantul ăla există o singură priză funcţională, şi aia spânzurată de o grindă de-asupra unei mese. Comanda ni s-a luat relativ repede, şi mâncarea tot repejor ne-a ajuns sub nas. Din păcate însă nu e o regulă, nişte vecini de masă au aşteptat cam juma de oră până să fie întrebaţi de sănătate. Iar pe final, am aşteptat vreo juma de oră la rândul nostru să primim nota şi să ni se ia banii.

Mâncarea în sine a fost bună. Nu prea am ce comenta. Eu unu m-am ghiftuit cu un clasic caşcaval pane şi cartofi prăjiţi, cu nişte salată de castraveţi muraţi şi varză murată laolaltă cu un sos remoulade. A fost bun. Nu mă plâng. Multicel, savuros, deci tot ce mi-am dorit. Dacă mai pui şi apa luată de sete, am plătit cam 23 de lei.

Colegii mei de masă s-au ghiftuit în schimb cu un “bulz bănăţean”, un platou zdravăn cu carne de vreo şapte feluri: cârnaţi de vreo trei tipuri, slănină prăjită, nişte grătar, puţintică varză murată şi castraveţi muraţi, iar în mijloc un munte de mămăligă cu brânză, totul înstruţat cu un ou ochi. Arăta jenial, iar cei doi au fost de-a dreptul încântaţi. Cu câte-o bere – două, au ajuns pe la vreo 27 de lei fiecare.

În principiu e un loc cu mâncare foarte bună şi accesibilă ca preţ. Ce e mai naşpa e partea de servire – e după noroc.

Afară tocmai ce începuse să plouă mocăneşte pe când nouă ne ploua în gură coborând scările spre subsolul din Piaţa Victoriei, învăluiţi în mireasmă de friptane. Nu cred că s-ar fi aşteptat omul la un aşa local chiar peste drum de McDonalds-ul la care îmi povestea el că se-ndopase în urmă cu vreo câţiva ani. Săracul, cu atâtea locuri unde poţi mânca bine aflate la un crac de muscă de buricul târgului, pe el l-a biruit instinctul de turist.

Restaurantul îmi place pentru că nu l-am găsit niciodată prea aglomerat în jurul prânzului, fiind probabil ocolit de cei care se mulţumesc cu un meniu mai ieftin. Mesele nu sunt multe, iar localul iese din tiparul restaurantelor cu specific românesc supra-decorate de către nevestele patronilor cu tot felul de tâmpenii tradiţionale. Şi oaspetelui meu părea să-i placă locul în care îl adusesem, iar în răgazul avut până când am primit în sfârşit meniurile s-a holbat lung la mai toate obiectele de decor.

Ok, revenind la mâncare, ştiam pentru ce venise el aici, însă mie îmi rămaseră ochii ţintuiţi pe primul preparat din meniu: bulzul bănăţean. Era până la urmă tot mămăligă, brânză şi carne (la grătar însă) asortată cu murături. Nu prea aveam eu chef de sosuri, pipote şi alte măruntaie aşa că m-am hotărât repede . Nu mică mi-a fost însă mirarea să aud că amicul meu se suceşte şi că ar vrea şi el un bulz.

El îmi cere detalii despre cum se pregăteşte, neînţelegând din traducere cum se împacă toate cărneturile astea cu mămăliga şi brânza. Eu definesc bulzul şi îi explic că va primi o tochitură fără sos şi cu carne ceva mai bună. În sinea mea eram şi eu curios să văd cum va arăta mâncarea. Luăm două nefiltrate şi ne uităm la ceas puţin grăbiţi de avionul pe care-l avea în cam două ore.

Începem să povestim despre mâncarea poloneză şi mă prind că omul e sătul de sosuri; pe mine cartofii consumaţi în toate felurile m-au răpus în Polonia. Nu apucăm să trecem de spuma halbei, când din spate o prietenă ne invită să ne alăturăm mesei sale vesele, unde ea la rându-i venise cu o trupă de studenţi străini aterizaţi în Timişoara. Erau pe sfârşite cu mâncatul şi acum se luptau cu sticlele de vin roşu comandate la desert. Tărăboi şi hohote, înţepături între francezi şi portughezi cu spectatoare din Germania şi Italia – oameni faini, însă parcă ne era mai bine în liniştea mesei noastre

Un sfert de oră şi vine şi comanda. Minus smântâna pe care o comandăm abia acum. Eu mă uit la el în farfurie, el se uită la mine. Aşteptăm smântâna şi ne punem pe treabă. Poate sunt eu mai pretenţios, însă “punerea în scenă” mi s-a părut puţin neinspirată, aproape sărăcăcioasă: bulzul în mijloc, iar de jur-împrejur trei bucăţele de cârnaţi olteneşti, o bucată de costiţă cu iz de Ardeal, un mic câmpenesc şi o bucăţică de cotlet care ar fi putut fi revendicată de bucătăria oricărei zone folclorice. Murături: o jumătate de castravete spintecat în două şi bucăţele de varză. Pentru impresia artistică – două rondele de gogoşar şi trei frunze de pătrunjel. 21 de lei scurt.

Aş minţi dacă aş spune că mâncarea nu a fost foarte gustoasă. Telemeaua şi feliuţele de cârnat picant din bulz, plus smântâna extra au fost o minune! Păcat că gramajul a lăsat de dorit, de parcă tocmai la mălai era cazul să se zgârcească. Am mai avut ceva de împărţit şi cu varza “murată” care era mai mult dulce-amăruie şi puţin iuţită de praful de boia neinspirat adăugat de amorul cromaticii.

Pe măsură ce bulzul se termina, îmi dădeam seama că nu o să avem cu ce să împăcăm carnea rămasă în farfurie. Cam în acelaşi timp, comesenii se căutau de monede încăpăţânându-se cu meniul în mână să lase fix cât trebuie. Nici că există loc mai potrivit decât Timişoara pentru ca zgârcenia clientului occidental să cunoască înjurătura printre dinţi a ospătarului de şcoală balcanică

Oricum, băieţi faini străinezii – văzându-ne la ananghie din cauza crizei mălaiului ne-au băgat sub nas cojile de chiflă scobite, iar noi am putut astfel să ne terminăm liniştiţi carnea din farfurie. Vine şi nota şi îmi dau seama că mişcarea cu mutatul de la masă ne-a plasat pe aceeaşi notă de plată cu gaşca veselă. Singura mea problemă era că doream să achit cu cardul. Ceea ce am şi făcut după câteva minute de confuzie în care tanti ospătăriţa încerca să-mi explice că nu îmi poate face mie un bon separat deşi n-am cerut aşa ceva. Probabil era exasperată că survolând masa nu a sensibilizat pe nimeni nici când m-a rugat să întreb şi a treia oară de desert şi cafele.

Masa ne-a căzut bine amândurora, iar concluzia a fost că la următoarea vizită trebuie să încercăm şi tochitura, dar mai ales să facem loc şi pentru ciorba lor de burtă despre care am auzit numai de bine.

Una peste alta, bulzul bănăţean mi s-a părut însuşi Banatul în farfurie, fiind un amestec de ingrediente venite din alte zări însă cărora le şade bine aşezate în blid bănăţan, chiar dacă numele ridică nişte aşteptări o ţâră mai mari