Acum câteva săptămâni, s-a întâmplat să primesc o cerere de ajutor în ale organizării de evenimente. Mi s-a şoptit din culise că vine Adi Hădean să gătească la Timişoara, pentru o cauză nobilă. Cum sunt mare fană a personajului, am zis că nu pot lipsi de la aşa ceva. Aşa că am pus osul la treabă şi s-a întâmplat din senin o cină cu 100 de meseni, gătiţi care mai de care şi cu poftă multă pentru bucatele alese ale bucătarului clujean.
Cina minunată s-a întâmplat la Hotel Timişoara, despre care pot să povestesc numai de bine. Sala în care am cinat a fost aranjată ca de banchet. Nici dacă mişcam eu din bagheta magică n-ar fi ieşit aşa frumos. Totul dichisit, mese aranjate cu gust, dar nu împopoţonate, fără culori stridente, numai alb şi negru. Mi-a plăcut că nu am fost supusă procesului de afumare în masă, cum se întâmplă de obicei la activităţi de gen. Foarte occidental din partea lor, unde s-a servit masa nu s-a fumat deloc. Şi nici a mâncare nu mirosea, că era destul de departe şi bucătăria. Mi-a plăcut, în schimb, mirosul de Coco Chanel al vecinei de masă. Cred că vreau şi eu.
Servirea a fost impecabilă, ca feţele de masă. Nici nu apucam bine să-mi dau seama că vreau o apă plată cu lămâie, că, din senin, apărea un chelner cu tăviţa. Foarte frumos din partea lor că şi zâmbeau încontinuu. Am auzit chiar şi expresii rare prin breasla lor, de tipul ”vă rog” şi ”mulţumesc”.
După aproximativ o jumătate de oră în care ne-au cântat artiştii locali, au venit aperitivele. Bruschette fierbinţi, din pită ţărănească, cu mozzarella, bacon şi ciuperci proaspete. Simple şi bune. Acum, am fost eu o zână, dar parcă tot îmi venea să-mi ling degetele. Am zis să mă abţin totuşi până mai înspre desert.
A urmat încă o tură de cântece. De data asta, Florin Chilian. Ne place tuturor muzica lui, mai ales când cântă el aşa, din suflet, pentru toate fetele, domnişoarele şi zânele dintr-o sală de banchet. Ne-a cântat aşa frumos că ni s-a făcut iar foame. Fix la momentul potrivit. Că dinspre bucătărie apăreau deja platourile cu coaste băiţuite, cu sos cajun şi cu cartofi copţi cu rozmarin. Mi-a povestit mie cineva că e bătaie mare de cap cu coastele astea. Se lasă la băiţuit două zile şi abia după asta se gătesc. Nu ştiu dacă acesta e marele lor secret, dar eu n-am mai mâncat niciodata ceva atat de bun. Cartofii erau făcuţi după reţeta mamei, că şi ea e tot din Ardeal. Tradiţional, aşa, şi tocmai potriviţi cu sosul cajun.
A urmat o pauză de siestă, în care cei mai cu dare de mână au participat la o licitaţie. O sută de oameni s-au străduit să strângă cât mai mulţi bani pentru un om care chiar avea nevoie de ei. Se pare că le-a priit mâncarea, că au fost tare darnici toţi. Ca răsplată, au primit din partea maestrului bucătar trufe cremoase şi ciocolătoase. Ca o zână adevărată, iniţial m-am ferit de ciocolată. Dar, până la urmă tentaţia a fost atat de mare, încât am cedat. Mi-am lins degetele de gustoase ce au fost şi tare rău mi-a părut când s-au terminat.
La ora douăşpe, trecute fix, zânele s-au suit în caleaşcă şi au plecat de la banchet. Am auzit că mesenii s-au lungit târziu în noapte. Eu am rămas cu gândul la bucatele lui Adi Hădean din care aş gusta oricând. Deja parcă mi se face iar poftă, pe măsură ce povestesc. Dar mă opresc aici, cu hotărârea de-ai atribui cinci cârnăciori serii şi tot atâţia mâncării.
Comentarii
lucullus banaticus
Da, zâna Mizza, excelenta jumătate din completarea locală a unui dreamteam zânesc “de Bucuresci” a descris cât se putea de bine cele întâmplate şi mâncate la evenimentul caritabil de acum vreo trei săptămâni. Cum mâna întâmplării sau a organizării (încă se cercetează amprentele lăsate la faţa locului) m-a adus la aceeasi masă cu zânele de la capitală pot să relatez cu mâna pe togă în dreptul cordului că bucatele servite şi întreg festinul, inclusiv dărnicia mesenilor, a spulberat aşteptările diafanelor făpturi.
La primul fel, m-am cam prea concentrat asupra bruschetelor şi nu am prea ridicat ochii din farfurie. Dar după aceea am vrut să văd cum se manifestă zânele la masă.
Da, diafanele făpturi au privit iniţial cu neîncredere hălcuţele cu 3 coaste arcuite si aliniate ca nişte acoperişuri de pagodă peste cărniţa bine fezandată, înmuiată şi frăgezită. Cu multă delicateţe dar cu nădejde au apucat ustensilele şi au început, ca toţi mesenii, să surpe şi să consume pereţii şi fundaţiile edificiilor japoneze. Am primit o confirmare de netăgăduit a faptului că nu e uşor să fii zână, consumul energetic imens pe care îl ai atunci când faci minuni se compensează cu alt fel de muncă, tot atât de consistentă.
Desertul a fost un moment tensionat: din nou din întămplare sau organizat, pe masa celor N zâne au apărut un număr N+1 de porţii de trufe. Am văzut că şi zânele sunt entităţi pofticioase după ce au gustat din dulcele deosebit de gustos şi delicat elaborat de maestrul Hădean. Acea “+1” trufă a ajuns să atragă la un moment dat cam tot atâtea priviri zâneşti şi tot atât de intense şi pofticioase câte au poposit şi pe nudul scos la licitaţie de alt maestru în devenire, fotograful hiper-programator Cristian Boldişteanu. Până la urmă, nu am asistat la o bătălie crâncenă pentru trufă ca şi licitaţia îndârjită purtată de fotbalişti vs. oameni de afaceri pe poza lui Cristi: cu multă naturaleţe una dintre zâne (nu spun care) şi-a luat inima în dinţi şi cu un minunat zâmbet din categoria “Bine, mă sacrific eu!” şi-a apropriat trofeul.
Concluzia mea: La o masă atât de bună, şi zânele sunt oameni în supranaturaleţea lor!