Povestea continuă. Acum şi La Pădure.

Ce poţi face într-o zi de toamnă cu soare, la sfârşit de săptămână, în Timişoara, cu sau fără copii, cu maşina sau cu bicicleta? Păi e simplu – poţi ieşi la Padurea Verde pentru a vedea urşii de la zoo sau casele din muzeul satului. Şi unde poţi mânca ceva? O variantă ar fi grătarele aduse de acasă, cu caserole de mici, la pachet cu manelele. Altă variantă ar fi locul care se cheamă “La Pădure” şi e un restaurant cu pretenţii rustice, care işi trage obârşia dintr-o terasă cu mici şi bere. Însă mai are puţintel să se poată numi cu adevarat restaurant.

Privit din exterior, e clar că Timişoreana – Ursus au venit cu trusa de scule de branding cu ei şi au lucrat puternic. Locul are o terasă la stradă, o sală de mese unde sâmbătă după-masa se cantă muzică populară şi o terasă interioară. Construcţia e decentă, spaţioasă, realizată din lemn, muşcând din gardul muzeului satului. Arată mult mai bine decât acum caţiva ani, când din materialele de construcţie nu lipseau muşamaua – PVC, iar din interior fumegau grătarele.

Ne-am aşezat pe terasă la soare şi am comandat o ciorbă de burtă, o ciorbă de vacuţă şi două porţii de cartofi pai (de altfel şi singura garnitură pe care o au) cu mici. De la domnişoara care ne-a servit reţin doar unghiile vopsite roz intens, care mi s-au imprimat pe retină mai ceva ca soarele de pe cer privit fără ochelari de eclipsă.

Am fost serviţi în 5 minute – timp foarte bun, având însă ca rezultat ciorbă puţin încălzită. E adevarat, servită din nişte străchini – o alegere corectă pe care am apreciat-o. Ciorba mea de burtă a bătut toate recordurile de ulei / grăsime de până acum. Aproximativ 5 milimetri de ulei ascundeau ciorba, pe care cu greu am reuşit să îi eschivez pentru a gusta zama. Am mâncat-o doar pentru că îmi era foarte foame. Cu smântâna nu am ştiut ce să fac altceva mai bine decât să o întind pe pâine – nu vroiam să o înec în ciorbă şi să mă chinui mai apoi să o pescuiesc.

Cartofii au fost chiar pai, adică crocanţi şi goi pe interior, serviţi pe lemn. În schimb micii au fost bine făcuţi şi gustoşi. Nu m-a surprins faptul că nu am primit pahare la apa plată comandată. Probabil că de la ultimul chef sârbesc au ramas fără pahare sau folosesc doar halbe. Vecinele de masă au beneficiat de tratament preferenţial şi au primit pahare de unică folosinţă pentru sucurile comandate.

Revenind puţin la decor. printre beneficiile colaborării strânse cu Timişoreana se mai numără tablourile fabricii, meniurile, dar şi berea nefiltrată la 4 lei halba. Mă întreb totuşi dacă urmele de mucegai de pe meniu şi ciorbele trecute “de mână” erau cu intenţie “vintage”.

În final, am plătit 43 de lei, pe notă domnişoara uitând să treacă smântâna şi ardeiul iute. Mi-e clar că locul e perfect pentru ieşit la mici şi bere, sigur nu la o ciorba la următoarea vizită. Povestea terasei trebuie să mai continue pentru a ajunge într-o bună zi la rangul de restaurant. Cine ştie, poate îi ajută puţin mai mult şi cei de la Timişoreana.