O după-amiază savuroasă la Alioli

Deşi citisem înainte despre el şi auzisem numai lucruri excelente, nimic nu mǎ pregǎtise cu adevǎrat pentru festinul din acea zi de la Alioli, cel mai fain restaurant spaniol din Bucureşti. Probabil cǎ aşa se întâmplǎ când îţi construieşti apetitul gradual, aşa cum mi s-a întâmplat mie în decursul acestui an care a trecut de când am aflat despre el, dar fǎrǎ sǎ îi calc pragul. Acum clipa de rǎtǎcire a trecut şi când am ieşit de acolo, eram pur şi simplu hipnotizatǎ.

Alioli e un loc care miroase bine şi se simte bine. Zumzǎie de muzicǎ de sangre caliente, de pahare ciocnindu-se şi de tacâmuri neastâmpǎrate. De câte ori mǎ gândesc cum e acolo la petreceri îmi imaginez o spumǎ nǎrǎvaşǎ, ieşind cu avânt din paharul de şampanie. Sau un mânz care-şi scuturǎ pǎrul, nechezând.

Alioli e un loc care a apǎrut din prea mult dor. Un român a stat mulţi ani în Spania, într-un orǎşel numit Denia, cu foarte multe zile festive, şi a vrut înapoi. Dar a luat cu el ceva din spiritul ţinuturilor de adopţie. Pentru cǎ e frumos, pentru cǎ e bun, pentru cǎ, încet-încet, cineva trebuie sǎ se ocupe şi de educaţia noastrǎ culinarǎ şi sǎ ne scoatǎ din sarmale (nu cǎ n-ar fi delicioase şi ele).

Şi, aşa, lucrurile au început sǎ se mişte. Ȋn aceşti câţiva ani de când Alioli satisface papile şi bucurǎ suflete, restaurantul a devenit loc de întâlnire pentru politicieni şi diplomaţi, vedete autohtone mai mici sau mai mari sau iubitori de fotbal. Si toţi, credem, sunt primiţi cu aceeaşi afabilitate relaxatǎ cu care am fost întâmpinaţi noi.

Atât preambul, veţi zice, dar ce mâncǎm bun la Aioli?

Ȋncepem sǎ bem, de fapt, ca sǎ avem cât mai multǎ poftǎ de mâncare. Iar când vii la spanioli, bei Sangria (39 lei). E rece şi bunǎ, dulce de nu ştii cum te duce şi dezlegǎtoare de limbǎ.

Spre deosebire de mesele sociale ale grecilor sau libanezilor, la spanioli mâncarea vine una dupǎ alta (nu toate felurile odatǎ) pentru cǎ bogǎţia de texturi se reveleazǎ şi din cât de cald este preparatul când face cunoştinţǎ cu papilele tale. Şi spaniolii respectǎ cu sfinţenie aceastǎ regulǎ. Şi bine fac, întǎresc eu, dupǎ tot ce a trebuit sǎ “îndur” la Alioli.

Dupǎ o gurǎ (sau mai multe) din licoarea roşie, te simţi în stare sǎ începi cu gustarea oferitǎ din partea casei: sos alioli (fǎcut din lapte, usturoi şi ulei de mǎsline) cu felii de pâine prǎjitǎ. Deşi cu lapte, consistenţa sosului este asemǎnǎtoare smântânii şi sunt sigurǎ cǎ o sǎ vǎ placǎ.

Mai apoi, carnivorii de la masǎ s-au înfruptat din revuelto de habitas con taquitos de Jamon Iberico (adicǎ fasole cu bucǎţele delicioase de jamon), ţinute împreunǎ de o omletǎ savuroasǎ. Ȋn acest timp, subsemnata s-a resemnat sǎ fie cea care terminǎ sosul alioli şi pâinea crocantǎ rǎmasǎ.

Ospǎţul a continuat cu un pahar de gazpacho (18 lei), supa rece a andaluzilor, fǎcutǎ din roşii proaspete şi alte feluri de legume, o explozie de arome cu binecuvântate calitǎţi de rǎcorire. Ȋn zilele cǎlduroase de varǎ, gazpacho este un veritabil balsam pentru stomac şi suflet, aşa cǎ vǎ sfǎtuiesc sǎ faceţi cumva sǎ vǎ luaţi şi voi o porţie din acest leac!

Urmǎtorul preparat care şi-a fǎcut apariţia la noi pe masǎ au fost CEI MAI BUNI creveţi pe care i-am mâncat eu vreodatǎ. V-am obişnuit deja, poate, cu predilecţia mea pentru aceste suculente fructe de mare: le iubesc, îmi place sǎ le încerc mai peste tot unde merg şi am avut pânǎ acum parte de câteva mostre de acest tip. Creveţii de la Alioli sunt cei mai buni! Traşi la tigaie, cu usturoi şi potrivit de picanţi (43 lei), m-au fǎcut chiar sǎ-mi doresc sǎ nu fi fost însoţitǎ ca sǎ-i am doar pentru mine. Nu am fost mândrǎ de mine şi de acest gând, dar am supravieţuit.

Au urmat midiile picante (39 lei), o combinaţie cu gust de vacanţǎ între pulpa fragedǎ a scoicilor, roşii, ceapǎ, usturoi, peperoncini şi vin alb. Atenţie: scoicile care nu se deschid rapid nu sunt bune pentru a fi mâncate! Sosul de roşii m-a dus cu gândul la colţuri de restaurante de la mare, nǎri pline de sare şi hoinǎreli pe strǎzi ce miros a plǎcinte. Cine spunea cǎ poţi cǎlǎtori doar citind?

Am terminat festinul sardanapalic cu fideua valenciana (49 lei). Asemǎnǎtoare paellei, dar ceva mai uşor de fǎcut, fideua este un amestec de paste specialitate valencianǎ, fructe de mare (şi aici am prins câţiva creveţi dragi) şi supǎ de peşte. Servit cu alioli, a fost finalul ciclic şi aşteptat pentru o dupǎ-amiazǎ perfectǎ  şi-ntr-o companie foarte prietenoasǎ şi deschisǎ.

Sǎ nu credeţi, totuşi, c-am sǎrit peste desert. Nu, deşi eram îndestulaţi. Nu mai exista savanonul de migdale care ne stârnise imaginaţia, aşa cǎ am fost serviţi cu o crema catalana (13 lei), similarǎ cremei de zahǎr ars de la noi şi cu o compoziţie uşor grişatǎ. Chiar dacǎ ispititoare, dupǎ douǎ linguriţe am zis stop. Fusese extraordinar!

Pe lângǎ sangria, la masa noastrǎ au mai poposit şi alte bǎuturi: gin cu apǎ tonicǎ albastrǎ, cu alurǎ atrǎgǎtoare, dar gust preponderent bǎrbǎtesc, Bon Bon (10 lei)- cafea cu lapte condensat, din care, deşi nebǎutoare de cafea, am gustat şi eu, curioasǎ de efectul laptelui condensat şi kalimotxo, o bǎuturǎ din vin roşu şi cola, de care auzisem cu ceva timp în urmǎ de la doi prieteni spanioli.

Pe lângǎ meniul savuros, Alioli ne mai atrage şi cu seri tematice, muzicǎ flamenco live la sfârşit de sǎptǎmânǎ sau întâlniri ale fanilor clubului Real Madrid. Chiar dacǎ de neignorat, preţurile mari n-ar trebui sǎ vǎ opreascǎ din a le face o vizitǎ. Atitudinea relaxatǎ a personalului şi serviciul prompt, adunate atmosferei agreabile vǎ vor convinge şi pe voi sǎ reveniţi iar şi iar.

Eu acum vreau sǎ ştiu cine merge cu mine la o  porţie de creveţi cu usturoi şi chili. 🙂

¡Olé!