Pe terasă la Irisa Bucureşti

Vă spuneam acum ceva vreme că începem raidul din Piaţa Victoriei. Zis şi făcut. Săptămâna trecută am început să pun la treabă furculiţa, cuţitul, lingura şi alte instrumente necesare degustărilor din zona Piaţa Victoriei.

Pe lângă articolele deja introduse în raid, următorul care m-a purtat foamea a fost Restaurantul Hotelului Irisa
, sau simplu spus, Restaurantul Irisa. Chiar dacă mă consider un veteran al zonei centrale din Bucureşti, iată că încă mai aflu despre locuri de mâncat nedescoperite. Poziţionarea este cam la limita zonei Piaţa Victoriei (la intersecţie Banu Manta cu Ion Mihalache), foarte aproape de Restaurantul Don Taco. Asta vine cu un prim dezavantaj pentru cei care vin cu maşina: locuri de parcare ioc!

Dar hai să trecem la locaţie. Am avut noroc de vreme foarte bună, chiar dacă este mijlocul lui noiembrie, prin urmare ne-am aşezat afară pe terasă. Ţin să menţionez că am fost o turmă de aproape douăzeci de corporatişti într-o zi de vineri. Cu toate astea personalul s-a comportat excelent, rezolvând destul de rapid toate plângerile şi nemulţumirile inevitabile la aşa multă lume. Şi dacă tot sunt la capitolul servicii, unul dintre motivele pentru care nu dau nota cinci este lipsa “ştergarelor” din material, un lucru obligatoriu la un restaurant care se cataloghează a avea o notă aparte de confort. În plus, e posibil să fie o diferenţiere între mesele din interior şi cele de pe terasă, deoarece toate pozele de pe site arată existenţa acestor “ştergare” pe mese. Merita depunctaţi niţel, nu credeţi? 🙂

Mergând mai departe la meniu, am remarcat prezenţa acestuia atât în română cât şi în engleză, cu o poziţionare oarecum nefericită (paginile în engleză erau răsturnate la finalul meniului). Şi aici fac o paranteză: dacă oricum se cer mai întâi băuturile când mergi la un restaurant, ce e aşa de greu să le treci pe toate pe prima pagină din meniu? Altfel vine omul înfometat, se minunează ce preparate găseşte în meniu şi când vine chelnerul e nevoit să-şi întrerupă salivarea ca să răsfoiască până găseşte băutura dorită. Singurul restaurant de care îmi amintesc să aibă preparatele ordonate firesc este Casa Satya, unde primeşti şi îndrumări despre ordinea în care să mănânci felurile alese. Am închis paranteza.

Eu am ajuns puţin mai târziu decât restul, multe dintre comenzi fuseseră luate deja, băuturi pe masă şi veselie mare. Cum am ajuns s-a aciuiat lângă mine chelnerul (fără să fie insistent totuşi), am comandat o limonadă şi am cerut recomandări pentru mâncare. După o tură scurtă de întrebări am ales supă de roşii şi viţel la tavă cu cartofi piure. Alegerea s-a făcut de pe prima pagină a meniului, care cuprindea un fel de meniul zilei, sau mai degrabă o suită de recomandări, meniul complet fiind foarte stufos. A, să nu uit: am întrebat ce salată îmi recomandă la felul doi şi chelnerul mi-a spus fără ezitare salată de murături, urmată de întrebarea surprinzătoare: “Ce murături doriţi în salată?”. M-am luminat la figură când am auzit că pot să-mi aleg şi am văzut în meniu opţiunile: conopidă, ardei umpluţi cu varză, gogonele, castraveţi, gogoşari şi pepene (!). Am ales primele două din listă, având în gând că e primul restaurant unde îmi pot alege murăturile şi mai mult, oferta nu este cea pe care o găsesc de obicei: castraveţi sau gogoşari.

După aproximativ 20 de minute de hăhăială şi discuţii care mai de care mai interesante, chelnerii au început să aducă primul fel, pentru cine comandase. De reţinut că au adus cam în acelaşi timp mâncarea pentru toată lumea, chiar dacă comandaserăm cu întârziere între noi. Supa mea de roşii a fost o foarte bună alegere, din mai multe motive: tăiţeii de casă (lucru foarte rar întâlnit la un restaurant din Bucureşti), roşiile adevărate din supă, consistenţa acesteia, precum şi condimentarea numai bună.

La felul doi, am ales viţel la tavă cu piure din cartofi adevăraţi, nu din fulgi. Fac această remarcă pentru că de multe ori m-am întâlnit cu fulgii în locuri în care nu mă aşteptam. Viţelul a fost bun, dar nimic spectaculos. A venit cu un sos normal şi cu niscaiva buruieni pentru aspect.

Viţelul a venit şi cu salata de murături configurată de mine. 🙂 Nu sunt sigur că există conopidă murată ori ardei umpluţi cu varză în super-market-uri sau pe altundeva. Cert este că mie mi s-au părut la fel de bune ca şi cele făcute în casă.

Mai am o completare despre desert. La mine n-a mai încăput aşa că povestesc de la alţii. 🙂 O colegă şi-a luat papanaşi, ea fiind şi cea care ne-a dus acolo spunând că au papanaşi excelenţi şi ciorbă de cocoş cum nu prea găseşti la restaurantele bucureştene. I-a aşteptat cu sufletul la gură, a înfulecat rapid celelalte feluri şi când au venit: dezamăgire. Nu aveau dulceaţa de vişine care-i făcuse aşa de buni data trecută. Întreabă chelnerul dacă sunt cu vişine, el se jură că da. Mai gustă încă o dată şi-l mai întreabă: “Mai aveţi şi altă dulceaţă de vişine?” Mai trec două minute şi apare chelnerul cu un castronel cu altă dulceaţă de vişine, cea bună şi zemoasă, probabil făcută în casă şi ţinută pentru clienţii mai speciali. Pe de-o parte experienţa a fost bună pentru că s-a rezolvat plângerea clientului nemulţumit, pe de altă parte însă n-au procedat corect şi i-am taxat. Dacă la vizita anterioară nu şi-ar fi luat colega mea papanaşi cu dulceaţa cea minunată, ar fi mâncat nişte papanaşi cel mult banali. Ori suntem toţi trataţi la fel, ori nu mai venim pe acolo. 😉

Închei prin a menţiona că preţurile practicate sunt puţin peste media restaurantelor din Bucureşti şi sigur cu mult peste cât aş da în fiecare zi la prânz. Distracţia de mai sus a costat 60 de lei cu tot cu ciubuc.