Prin uşa semideschisă se întrevede o stivă de cutii de pizza în bucătărie, ceea ce îmi reaminteşte că ar fi cazul să scriu despre aventura mea cu pizza livrată la domiciliu în Timişoara. Am început preselecţia hotărând că voi pune la încercare primele 3 pizzerii ale căror pliante îmi cad în mână. O săptămână de combat cu blaturi şi sosuri la sfârşitul căreia voi sărbători cu o ultimă comandă de pizza, cea câştigătoare bineînţeles

Zis şi făcut! În ordinea numerelor de pe tricou, cele trele norocoase au fost Pizzeria D’asti – agăţată de clanţa uşii, Pizzeria DopoPoco – sugerată contextual de Gmail şi Pizza Roco – al cărei pliant mi-a aterizat în cutia poştală.

D’asti Pizza – rup vreo 3 cârnăciori de la sufletul meu pentru talentul lor.

Agăţătorul celor de la D’asti arăta foarte bine, poate un pic prea bine dacă e să fiu cârcotaş, și sunt Ţâr-ţâr, “bună seara” şi încep să dau comanda, ştiind deja ce doresc. Doar că începusem să vorbim atât eu, cât şi dom’șoara ce ţinea de celălalt capăt al firului, iar asta pentru că nu prea apucase să noteze ce spuneam. Reluăm. Sunt asigurat că “e pe bune” şi că ei chiar dau doua pizza mari la preţul uneia plus o cola la 1 litru, ceea ce mă duce cu gândul la muncă de convingere dusă cu alţii muşterii ce s-au lăsat mai greu convinşi că oferta 2 în 1 nu e ţeapă.

Sunt anunţat că va ajunge în 60 de minute, iar înainte de a mi se închide telefonul apuc să rog de un bip pentru a coborî eu după comandă şi mai apuc să comand şi un soso, unul de usturoi – doar îmi petreceam seara de marţi în compania unui vechi amic, invitat în ajutor pentru jurizare. Oricum, cred că doar Gură Mare e în stare să se ia la trântă de unul singur cu două pizza mari

Nu au fost 60 de minute, ci 70. Nu-i bai, atât rău să fie! Însă nu a fost. Coborât în faţa blocului observ un puştan durduliu destul de iritat, ce transpira ţinând într-o mână cutiile şi sosul meu iar în cealaltă sticla de cola. Tanti dispecer uitase de partea cu bipul şi se învârtise săracul vreo 5 minute descumpănit, după care aflase că tre să îmi dea şi de știre că a ajuns. Toate bune, însă mi s-a părut de mult prost gust să se strâmbe la cei 2 lei care am vrut să-i las bacşiş. Noroc că am jucat ping-pong în tinereţe, iar reacţia a venit pe rever, mergând cu el 30 de metri la buticul de cartier pentru a mă înarma cu mărunţiş exact cât să acopere bonul ce începuse să îi tremure în mână.

Pizza nu m-a dat nici pe spate, însă nu a picat nici rău. Am dedus inginereşte că aveau pe stoc mai mult salam, ceea ce nu m-a deranjat la fel de mult precum cele 3 măsline obosite aşezate ceremonios pe blat precum bomboanele pe colivă. În rest, pizza cred că ar fi fost mai gustoasă dacă ar fi stat mai puţin în cuptor – blatul era destul de ars pe alocuri, iar ciupercile, ardeiul şi roşiile erau destul de uscate. Nu-i bai, carne să fie, şi a fost! Data viitoare voi încerca şi shaworma ce o livrează (minim două însă) şi îi voi da de veste Alinei dacă încape loc de ceva laudă

Pizza DopoPoco – pentru gust le dau 5 cârnăciori, deşi poate nu cei mai plini

Dieta mea continuă miercuri seara cu pizza DopoPoco. Am reuşit să dau comanda cu mult mai puţină bătaie de cap, fiind chiar ajutat cu sugestii privind alegerea pizzei, iar când spun sugestii nu mă refer la vreo încercare de a mi se băga pe gât ceva ce nu doream, răspunsurile domnişoarei venind respectuos şi calm, de fiecare dată după întrebările mele. Apreciez, deoarece nu suport spiritul de bişniţar ce este atât de des expus drept şarm de vânzător. Astfel pentru acelaşi preţ am fost îndrumat spre Quattro Stagioni în locul Capricioasei ce o doream eu, neştiind că ei o prepară cu ton (nu sunt mare fan al peștelui, excepţie face cel preparat în casă).

Comanda a ajuns cu 5 minute mai repede decât cele 60 de minute estimate, iar pizza a ajuns caldă şi suculentă, cutiile fiind transportate într-un geantă termică. Preţul – 32 de lei, incluzând şi un sos de roșii picant (cum altcumva) ale cărui urme de pulpă de roșie mi-au plăcut, deşi se putea şi mai bine. Am primit rest 2 lei de la 35, omul scuzându-se că nu are 1 leu. Buticul meu este deschis non-stop, însă nu se cuvenea să-i aplic tratamentul de seara trecută, la urma urmei nu prea pot compara reacțiile celor doi angajaţi. Aş fi putut la o adică spune că am fost “făcut” elegant, asta dacă omul nu s-ar fi întors de la 20 de metri strigându-mă că a găsit într-un alt buzunar leul lipsă ce părea iniţial că şi-l adjudecase drept bacşiş! Mi-a întors așadar mingea, punându-mă pe mine într-o situaţie cel puţin interesantă.

Pizza a fost în primul rând foarte săţioasă, gustul şi aromele venind de data asta mai degrabă ca bonus după o zi în care nu m-am prea deprins cu mâncatul. Impresia generală a fost că nu s-au zgârcit la nimic, ba dimpotrivă mi s-a părut că au fost un pic prea generoşi cu ceapa. Din nou, norocul meu că nu era una dintre serile cu planuri de şpaţir. E de asemenea bine de reţinut că o pizza mai “modestă” precum Quattro Stagioni e de preferat amalgamului de ingrediente presărate pe o pizza precum Superdeluxe.

Pizza Roco – vreo 2 cârnăciori, dar chinuiţi rău de tot…

Ultima însă nu cea de pe urmă, joi i-a venit şi rândul pizzei Roco, al cărui pliant galben l-am găsit cocoţat în vârful cutiei poştale. Nimic deosebit de data asta, sau cel puţin asta mi-a fost prima impresie. Am comandat două pizza Rocco (cu doi “c” deci) şi au venit în cele 70 de minute prorocite. Erau chiar puţin călduţe, însă am reuşit totuşi să le resuscitez cu ajutorul microundelor.

Surpriza a venit însă la prima-mbucătură. Nu ştiu cum de nu mi-am dat seama mai devreme, însă cu gândul la bambine, Roco a cam ars blatul, ce se dorea subţire şi crocant. Aspectul m-a făcut să mai verific o dată dacă nu cumva pizza Roco vine de la Cora, “prototip” ce mi-l amintesc destul de bine, deşi nu am mai dat pe la ei de vreo 2 ani. Era de la Thalia totuşi, iar tot ce pot deduce de aici este că planul lor a fost să facă o pizza mai pe fugă la care să îi spună “Roco”, iar asta să fie numai bună de livrat la domiciliu la o oră după ce o pârjolesc. Asta pentru că Thalia este totuşi una dintre pizzeriile bune din Timişoara. Destul de aiurea!

Un lucru mi-a plăcut totuşi, deşi relevant doar pentru mine şi nu neapărat în contextul unui serviciu de pizza livrată la domiciliu: mujdeiul de usturoi, care a fost genial de bun, cu usturoi “pe bune” şi într-o cantitate îmbucurător de mare. Atât doar, că nu am mai murdărit şi cu mujdei pizza arsă. Asta mai lipsea: să-mi zgarie stomacul şi usturoiul

După un weekend la munte, într-o tentativă tardivă de a mă curăţa trupeşte şi sufleteşte de cele digerate peste săptămână, am revenit în Timişoara cu poftă de pizza. Frigiderul meu are o singură uşă, şi chiar dacă ar fi avut trei precum la “Rişti şi câştigi”, ştiam sigur că nu se afla nicio surpriză în spatele nicicăreia.

Mi-a rămas doar să mă consolez cu o pizza (plus una gratis – servită ca mic dejun luni) de la DopoPoco, căci a ieşit câştigătoare la puncte în urma experimentului făcut. Tot în puncte este inclusă şi impresia artistică făcută de modalitatea de livrare şi conduita angajaţilor, nemaipunând la socoteală faptul că este o pizza gustoasă. Aşadar notele finale sunt pentru DopoPoco, cu notă maximă la curăţenie căci doar am mâncat acasă

Ah, şi de data asta am lăsat bacşiş fără vreo durere-n suflet!