Au apus vremurile în care  Complexul Studenţesc din Timişoara era un loc al opţiunilor simple: pachetul de la mama, minuni gastronomice pe reşoul clandestin din cameră sau cantina studenţească.

Localurile nu mai servesc doar “mâncare pe fugă”, ci şi-au adaptat oferta spre meniuri ce adesea înlocuiesc prânzul ce nu mai apuc să-l iau acasă. De ales – pe toate gusturile şi pentru toate buzunarele. Meniuri cu două feluri de mâncare de la 10 lei în sus.

Vara complexul seamănă mai degrabă cu aleile din Mamaia sau Costineşti decât a campus universitar, însă asta e o cu totul altă poveste. Cert e că orice oază de linişte ce nu e lângă catwalk-ul de pe Aleea Studenţilor e un loc ce punctează bine atunci când mă aflu în căutarea unui loc în care să mănânc.

Terasa celor de la Ready’s e un astfel de loc. Am mâncat la ei destul de des, iar impresiile s-au schimbat de puţine ori de-a lungul “relaţiei” noastre. Porţiile de mâncare cu specific grecesc nu m-au lăsat niciodată flămând, lucru ce nu îl pot spune şi despre neamurile orientale ale Gyros-ului şi ale Souvlaki-urilor.

Aşa am aterizat şi săptămâna trecută prin părţile locului. Terasa nu era prea plină: masa noastră, o masă la care era aşezat un cuplu tânăr, un tip singur lângă noi şi o familie ce-şi vizita odrasla venită la studii. Două oliviere pe toată terasa.

Nu apucăm să comandăm 3 meniuri şi îmi trece prin gând să o rog pe chelneriţă să ne aducă şi nouă o olivieră. O zăresc servind la masa fameliei şi o simt ţâfnoasă, însă genul de “ţâfnos-ofticat-pe-jobul-nasol”. Ne ia încruntată comanda şi o rog şi de olivieră.

Apare şi domnişoara pe care o aştepta unul dintre amicii mei. Schimbăm câteva politeţuri şi uitându-mă mai bine la zâmbetul fetii îmi dau seama că nu folosise oglinda când se rujase. Mă rog, meniul mi-a fost de folos şi ca paravan. Nu am avut sufletul să-i râd cu lacrimi în faţă domniţei.

Vine comanda, pleacă fata, oliviera nu-i. Eu sunt cu capul: dacă nu am sare pe masă nu pot mânca. Prietenii mă tot ameninţă de ceva ani-încoace cu un drob de sare cadou, însă de data asta ar fi prins chiar bine bolovanul. Nu mai insist, mă consolez. Măcar nu am stat mult după mâncare.

A ieşit bine până la urmă, ajungând să facem poştă două oliviere în 9 oameni, asta în timp ce făcusem front comun împotriva chelneriţei sictirite. Solidaritatea spontană e cea mai tare! Pun pariu că nici nu ştia ce e aia olivieră. Păcat, ceilalţi chelneri chiar îmi făcuseră o impresie bună de fiecare dată, impresie care a pornit de la uniforma de local ce îmi place tare mult şi e absolut inexistentă chiar în localuri cu pretenţii.

Revenind la ce-am mâncat, păcatul m-a împins la un meniu de 10 lei. Nu mă aşteptam ca la aşa preţ să fac ospăţ. La fel nu mă aşteptam nici ca ingredientul principal al ciorbei de la felul 1 să fie H2O-ul. “Cu 10 lei mai bine mă otrăvesc cu o shaorma“, mi-a trecut prin gând

Noroc cu felul 2 care a salvat impresia de descântec a ciorbei. O porţie sănătoasă de cârnăciori garnisită cu cartofi prăjiţi şi veşnica salată de varză. Consistent şi bine gătit, a onorat dimensiunea porţiilor cu care mă obişnuise restaurantul.

Sunt curios dacă se mai întâmplă la fel cu servirea şi data viitoare. Tot afară pe terasă aterizez, deoarece înauntru fumul de ţigară se amestecă cu mirosul de mâncare într-o combinaţie neplăcută. Cine ştie, poate până-n toamnă îşi pun la punct sistemul de aerisire. La meniul zilei nu cred să mă mai încumet, însă restul grecismelor mi-au rămas în suflet