Acum câteva săptămâni, s-a întâmplat să primesc o cerere de ajutor în ale organizării de evenimente. Mi s-a şoptit din culise că vine Adi Hădean să gătească la Timişoara, pentru o cauză nobilă. Cum sunt mare fană a personajului, am zis că nu pot lipsi de la aşa ceva. Aşa că am pus osul la treabă şi s-a întâmplat din senin o cină cu 100 de meseni, gătiţi care mai de care şi cu poftă multă pentru bucatele alese ale bucătarului clujean.

Cina minunată s-a întâmplat la Hotel Timişoara, despre care pot să povestesc numai de bine. Sala în care am cinat a fost aranjată ca de banchet. Nici dacă mişcam eu din bagheta magică n-ar fi ieşit aşa frumos. Totul dichisit, mese aranjate cu gust, dar nu împopoţonate, fără culori stridente, numai alb şi negru.  Mi-a plăcut că nu am fost supusă procesului de afumare în masă, cum se întâmplă de obicei la activităţi de gen. Foarte occidental din partea lor, unde s-a servit masa nu s-a fumat deloc. Şi nici a mâncare nu mirosea, că era destul de departe şi bucătăria. Mi-a plăcut, în schimb, mirosul de Coco Chanel al vecinei de masă. Cred că vreau şi eu.

Servirea a fost impecabilă, ca feţele de masă. Nici nu apucam bine să-mi dau seama că vreau o apă plată cu lămâie, că, din senin, apărea un chelner cu tăviţa. Foarte frumos din partea lor că şi zâmbeau încontinuu. Am auzit chiar şi expresii rare prin breasla lor, de tipul ”vă rog” şi ”mulţumesc”.

După aproximativ o jumătate de oră în care ne-au cântat artiştii locali, au venit aperitivele. Bruschette fierbinţi, din pită ţărănească, cu mozzarella, bacon şi ciuperci proaspete. Simple şi bune. Acum, am fost eu o zână, dar parcă tot îmi venea să-mi ling degetele. Am zis să mă abţin totuşi până mai înspre desert.

A urmat încă o tură de cântece. De data asta, Florin Chilian. Ne place tuturor muzica lui, mai ales când cântă el aşa, din suflet, pentru toate fetele, domnişoarele şi zânele dintr-o sală de banchet. Ne-a cântat aşa frumos că ni s-a făcut iar foame. Fix la momentul potrivit. Că dinspre bucătărie apăreau deja platourile cu coaste băiţuite, cu sos cajun şi cu cartofi copţi cu rozmarin. Mi-a povestit mie cineva că e bătaie mare de cap cu coastele astea. Se lasă la băiţuit două zile şi abia după asta se gătesc. Nu ştiu dacă acesta e marele lor secret, dar eu n-am mai mâncat niciodata ceva atat de bun. Cartofii erau făcuţi după reţeta mamei, că şi ea e tot din Ardeal. Tradiţional, aşa, şi tocmai potriviţi cu sosul cajun.

A urmat o pauză de siestă, în care cei mai cu dare de mână au participat la o licitaţie. O sută de oameni s-au străduit să strângă cât mai mulţi bani pentru un om care chiar avea nevoie de ei. Se pare că le-a priit mâncarea, că au fost tare darnici toţi. Ca răsplată, au primit din partea maestrului bucătar trufe cremoase şi ciocolătoase. Ca o zână adevărată, iniţial m-am ferit de ciocolată. Dar, până la urmă tentaţia a fost atat de mare, încât am cedat. Mi-am lins degetele de gustoase ce au fost şi tare rău mi-a părut când s-au terminat.

La ora douăşpe, trecute fix, zânele s-au suit în caleaşcă şi au plecat de la banchet. Am auzit că mesenii s-au lungit târziu în noapte. Eu am rămas cu gândul la bucatele lui Adi Hădean din care aş gusta oricând. Deja parcă mi se face iar poftă, pe măsură ce povestesc. Dar mă opresc aici, cu hotărârea de-ai atribui cinci cârnăciori serii şi tot atâţia mâncării.