Brno este un oraşel frumos, prea frumos pentru a nu apuca să-l vezi pentru că trebuie să lucrezi zi-lumină într-un birou. De data asta apucasem să revăd doar gara şi cu ocazia asta să salivez puţin pe lângă tarabele de junk food pe care le ratasem la vizitele trecute.

După o noapte de lucru, undeva pe la 5 dimineaţa mi-am găsit aghiotantul perfect pentru o plimbărică, în persoana altui coleg rupt de nesomn şi chinuit de foame. Ne-am hotărât să plecăm în recunoaştere ghidându-ne după instrucţiunile gazdei noastre somnoroase. Planul era simplu: după vreo 10 minute urma să ajungem la taraba cu kebapi despre care ştiam că e veşnic deschisă.

Miraţi de forfota care era pe strazi încă de la 5-jumate, cu atât ne-a fost mai mare surprinderea să găsim kebapăria închisă. Interesant cât de flexibil este conceptul de local non-stop în Cehia şi cât noroc pe noi să descoperim asta într-o asemenea dimineaţă!

Desigur, plecaserăm la drum cu un Plan B, care deşi nu era bine pus la punct urmărea un obiectiv clar: să ne punem burta la cale. Urmărind traseul tramvaielor şi autobuzelor pline-ochi de oameni chiauni de somn, am pornit spre direcţia în care ni se părea nouă că e centrul şi totodată vreo oază de mâncare. O oră mai târziu ajungeam şi noi în centrul istoric. Nici picior de fast food deschis, doar câţiva muncitori ce curăţau strada se chinuiau să ne îndrume spre unul dintre localurile “non-stop”. Bineînţeles, făceau asta în cehă. Foarte interesant cum oamenii care nu vorbesc engleza cred că te pot face să înţelegi ce spun vorbind rar şi tare în limba lor mumă

Se făcuse deja 6.30, iar noi ne aflam în faţa tarabelor din gara, cele cu adevărat deschise veşnic. Chiar şi aşa dimineaţă, lumea făcea coadă, iar oamenii de după tejghea puşi pe pilot automat executau kebapii din mişcări scurte şi sigure. În sfârşit ne vine rândul să comandăm, fără a fi însă capabili să dăm răspuns întrebărilor despre cum îi vrem configuraţi. Şi asta nu cred că avea de-a face cu faptul că cei doi bucătari vietnamezi care pregăteau specialităţile turceşti nu vorbeau bine cehă

1 kebap – 49 de coroane, adică vreo 8 lei. Ieftin ca braga!

Două lucruri am spus: sare şi chilli. Şi e pentru prima dată când regret că le-am rostit. Chifla destul de necrescută era foarte generos căptuşită cu bucaţi de carne de porc ce aduceau mai degrabă cu ce se bagă pe la noi în oală la pomana porcului, adică nu duceau lipsă nici de “unsoare”, nici de bucaţele de grasime netopită. În roluri secundare, kebap-ul mai avea ceva urme de maioneză şi cartofi – adică vreo 3-4 bucaţi.

Varza mi s-a părut total nepotrivit preparată – puţin fiartă şi apoi acrită, adică exact calităţile pentru care n-aş servi-o nici măcar la porci. Totuşi, la final de acţiune, sosul de chilli s-a dovedit a fi personajul cu adevărat negativ din întreaga distribuţie. Cam la fel pot spune şi despre extra praful de sare pe care îl cerusem cu atât entuziasm: mi-a luat o singură îmbucătură pentru a ghici compoziţia în care fusese prăjită carnea de porc – saramură de chilli! Asta ar explica şi mirarea săracilor oameni când le-am cerut să-mi condimenteze kebap-ul. În final am mâncat un kebap-jumate, amicul meu preferând să-şi dreagă papilele cu un hot dog fără sare şi fără iuţeli

Localnicii numesc un astfel de local “fereastra foamei”, în Brno sunt destule, iar meniurile diferă puţin de la o fereastră la alta. În materie de junk food, experienţa se încadrează de departe în categoria “hardcore”, iar treaba cea mai bolnavă e că scriind rândurile astea mi s-a făcut iaraşi poftă să halesc ceva “murdar”.