Pizza Pellegrino

Când vine vorba de pizza, mai greu mă las convinsa să încerc o locație nouă, pizzeria Rustica fiind preferata mea. Dar cum Gură Mare nu mai contenea cu pizza de la Pellegrino de ceva timp, am zis că aș putea sa îi dau o șansă localului.

Locația cu pricina se găsește undeva aproape de piața Traian, mai exact între Fabrica de Bere și Piața Traian, pe linia de tramvai, undeva între 2 aprozare de cartier. Fiind vineri seara, mă așteptam să găsesc ceva mușterii, dar supriză – locul era cam părasit. Prima impresia pot să zic că a fost chiar foarte placută: curățenie, aerisit, făra decorațiuni kitch, mobilier în nuanțe calde de maro, scaune de lemn, mese micuțe – asortate din punct de vedere cromatic, pereți albi, simpli – cu arcade de cărămida, barul de o parte, o plasmă imensa de partea cealaltă, și o atmosferă intimă. Făcând abstracție de plasmă, nu mă puteam decide dacă aduce puțin a bistro francez, sau, uitandu-mă la arcade, a restaurant rustic.

La o masă, cu ochii pironiți în plasmă, o chelneriță și un barman aranjau niște tacâmuri, într-o rutină molcomă. Lânga ei, o tanti cu un laptop în față și cu multe hârtii și dosare mai schimba ceva vorbe cu ei , având aerul că e cumva șefa lor.

Ne-au întampinat de parcă i-am trezit dintr-un vis care se repeta la infinit. Ne-am așezat frumos la o masă și după un timp nici prea scurt, nici prea lung, chelnerița – o fată chiar drăguță și politicoasă ne-a adus meniul.

Ne-am hotărât rapid – Gură Mare a lăudat-o pe Mama Leone (la pizza mă refer), iar eu am zis să încerc ceva extra picant, pizza Vulcano. Meniul era îmbietor tare, pe lângă pizza și niste salate pe care mi-am propus să le încerc odata și odata,  mi s-au mai oprit ochii și pe desert – un tiramisu suna bine, dar era seară și am zis sa nu fac excese – că doar deh, silueta!

Prețurile erau decente: o pizza era in jur de 16, 50 (atât au costat cele optate de noi), iar gramajul pe măsură~ 650g. Mi-am aruncat ochii și pe celelalte prețuri – deloc pretențioase.

Pizza a venit destul de repede –  10- 15 minute poate să fi trecut, pe fund de lemn, aburindă și îmbietor mirositoare. Sosuri nu am luat, pentru că nu era nevoie – pizza era foarte suculentă, aluatul nici prea gros, nici prea subțire, puțin crocant pe margini, ingredientele erau proaspete.

Dupa o felie mâncată tacticos cu tacâmurile am simtit că iau puțin foc – adevărul era că pizza era  rosie ca racul (după cum erau și buzele mele de altfel), avea cam așa: mozzarela, salam, șuncă, roșii, ardei iute, sos tabasco; așa că am zis să mă delectez puțin cu Mama Leone, căreia, sincer nu cred că i-am simțit gustul adevarat, că îmi ardeau buzele, dar oricum a fost bună ( dânsa avea parcă și ciuperci, cârnăciori, și ou). Dupa încă două felii de Vulcano deja terminasem și apa și nu mai rezistam – mi-a depașit până și limitele mele în ceea ce privește picantul, așa ca am rugat-o pe fata drăguță să o pună la pachet.

Între timp am cerut  nota, și ne-am ridicat să părăsim localul. Atunci mi-am dat seama că era totuși ceva ce nu îmi plăcea la local: mesele erau prea apropiate, iar muzica – nu prea îmi amintesc ce era, fiind dată destul de încet, se auzea tot ce vorbeai la masă. Nu pot să zic că m-a deranjat neapărat, mai ales că eram singurii mușterii, dar așa, dacă ar fi să îi găsim un nod în papura, cam asta ar fi.

Ah, încă ceva: am văzut că faceau și livrări la domiciliu, dar parcă era o comanda minimă 35 de lei în oraș, și 45 la periferie. Oricum m-a amuzat sloganul lor de pe pliantul pentru livrări: “Nu mai sta pe gânduri, sună/comandă la noi!” – mi s-a parut puțin primitiv ce-i drept.

I-am căutat și pe net, site nu aveau, în schimb am găsit niște poze aici.

Restul… e la fața locului.