Cum e când la Irish le iese mâncarea

Am auzit destui cunoscuţi spunând că mâncarea de la Irish nu e strălucită, ba mai mult, că e chiar dezastroasă. De cealaltă parte, coana Mizza Capriciosa care e o clientă fidelă de-a locului a comparat meniul zilei de la Irish Public House cu un prânz ca la mama acasă. Motive de îndoială nu am nici în privinţa celor care i-au făcut de ocară pe cei de la Irish şi cu atât mai mult nu pot avea în privinţa Mizzei. Cazul Irish este unul dintre clasicele poveşti cu localuri româneşti unde servirea şi mâncarea e fix cum ţi-e norocul.

Ultima dată când am mâncat la ei, nu foarte recent ce-i drept, norocul mi-a surâs. Adevărul e că deşi trec aproape în fiecare zi prin faţa pub-ului, iar redacţia FoodCrew primeşte meniul săptămânii pe mail în fiecare zi de luni, intru la masă doar dacă la meniul zilei au ceva de care mi-e poftă. În ziua cu pricina spre exemplu m-a ademenit ciorba de salată verde cu afumătură. Atât de poftă îmi era de o ciorbă de salată încât aş fi fost mulţumit dacă pentru cei 15 lei aş fi primit doar zama verzuie.

Întâmplător, un amic se afla prin zonă şi pentru că dorea să servească prânzul undeva în Unirii m-a anunţat că-mi va ţine companie. El comandase deja când am ajuns şi eu prin zonă. Loc liber era pe alese, meniul din acea zi la care se mai adăuga şi o ruladă de porc cu piure şi salată de ardei pare-se că nu mai făcuse poftă multora. Deh, oi avea eu gusturi ciudate 🙂

Nu m-am aşezat bine că mi-au şi apărut în faţă tacâmurile, şerveţelul şi pâinea. Între timp, faptul că tovarăsul meu sorbea cu neşaţ din blidul cu ciorbă nu-mi era de niciun folos. Ciorba mea se lăsa aşteptată, iar cu cât trecea mai mult timp cu atât mai mari mi se făceau ochii şi privirile mi se îndreptau cu gânduri necurate spre feliuţele de pâine. Până când, salvare!

Cu ciorba asta şi-au spălat păcatele care le-or fi avut la mine-n catastif. Destulă salată, destule bucăţele de costiţă afumată, iar smântâna cu care era dreasă ciorba a fost mai mult decât binevenită. Nu ştiu dacă acriseră zama cu borş ori cu altceva, dar mi-a mers la suflet.

Felul doi, adică rulada de porc cu piure de cartofi şi salată de ardei copţi nu a fost cu mult mai prejos.

Am apreciat piureul care a fost din cartofi şi fiind mare amator de salate mi-a plăcut că ardeii pe care i-am primit erau chiar copţi, nefiind nevoie să-i tai cu barda sau să-i rumeg pe jumătate cruzi. Piesa de rezistenţă a fost însă mai şubredă decât mi-aş fi dorit, rulada fiind puţin cam seacă pentru gustul meu. Vinul pe care l-am preferat paharului de bere sau a celui de apă a fost de folos măcar pentru a uda carnea de porc, altfel fiind niţel cam acrişor.

Una peste alta, aş numi prânzul acesta o reuşită, având parte cu alte ocazii de trataţii care au lăsat mult mai mult de dorit. Cu toate acestea, aşa cum spuneam la începutul povestioarei mele nota este strict pentru această experienţă şi nu se doreşte a fi în vreun fel un gir de constanţă pentru local.

Vă dau cuvântul, despre bune şi rele întâmplate la Irish Public House.