Cum m-am despărţit de Thalia

Cei care locuiesc, respectiv lucrează în zona Lipovei – Timişoara, ştiu ca supremaţia prânzurilor la restaurant este disputată între 3-4 localuri. După ce în prealabil am consultat meniurile propuse de restaurantele Thalia şi Dante l-am ales pe primul, oferta lor de 14.5 lei pentru meniul zilei fiind mai mult decât generoasă.

• Felul I: ciorbă de burtă, ciorbă de pui a la grec, ciorbă de fasole cu afumătură sau supă de conopidă
• Felul II: pulpe de pui la cuptor, peşte pane, ceafă de porc la grătar, cârnăciori prăjiţi, şniţel de soia
• Garnituri: cartofi la cuptor, sote de ciuperci, cartofi natur, iahnie de fasole
• Salate: de murături, de varză, asortată, de sfeclă roşie
• Desert: clătite, plăcintă cu mere, fructe

Ajunşi acolo, vremea nu foarte caniculară pentru o zi de august ne–a sugerat să luăm loc la terasa restaurantului/pizzeriei. Terasa Thaliei este o combinaţie între camuflajul artificial al filmelor despre Vietnam din anii ‘80, plantele din jungla luxuriantă amazoniană şi umbrelele Pepsi care pur şi simplu dau impresia că levitează.

Aşadar chitiţi să mâncam la lumină naturală şi căutând o masă, constatăm cu stupoare că singura liberă era acoperită de tacâmuri murdare, pline de resturi, lăsate parcă pe post de napron.

Trecând timpul neobservat pe lângă noi, la fel cum noi stăteam neobservaţi pe lângă ospătari, ne luăm rolul de Mr. Proper în primire şi începem să strângem resturile, făcând nişte castele pe care şi imperialiştii medievali ar fi geloşi. După exact 10 minute, pe post de poliţistă, ospatariţa noastră se autosesizează şi începe să strângă, iar în acelaşi timp, cu instincte napoleonice ne ia şi comanda.

Îmi iau o ciorbă de pui a la grec, iar în lipsa sote-ului de ciuperci, aleg iahnia de fasole cu cârnăciori prăjiţi, însoţită de o salată de varză. În aşteptarea ciorbelor, se comandă câteva Staropramen la sticlă plus o bere la halbă. După 5 minute mesajele neuronale cum că ne-ar fi sete încep să se amplifice şi fac simţite nevoile noastre revoluţionare de a ne cere dreptul la bere. Merg spre bar să văd ce s-a întâmplat cu berile noastre şi observ ca ele erau desfăcute, dispuse circular pe tavă, fiind într-o stare avansată de “pending”. Barmanul era pitit după bar, şi cu o lingură de supă, scotea spuma din halba comandată ca şi cum ar fi scăpat prea multă sare în aluat. Prins în fapt, cu o voce prietenoasă de o complezenţă mai mult decât figurativă, îmi sugerează non-verbal ca n-am văzut nimic, iar verbal ca îmi aduce imediat comanda.

Vin şi berea şi mâncarea. După ce mâncărurile sunt servite total aleator şi se face reîmparţirea, începe ospaţul. Ciorba de pui a la grec arăta oarecum bine la suprafaţă, exceptând o piele flotantă asemeni unei Laputa eşuate. Zeama ciorbei era gustoasă, destul de consistentă, însa cred că un ardei iute murat trebuia să o fi însoţit din oficiu. Din păcate doar zeama a făcut cinste numelui, căci puiul “s-a dat la fund”. Entuziasmat la fiecare lingură pe care o scoteam din farfurie la gândul că voi da de ceva carne, la final m-am culcat pe-o ureche când am văzut că jumătate din porţia de ciorbă erau doar oase, care de altfel nu şi-au primit licenţa pentru a-mi atinge cavitatea bucală, vorba colegilor: “asta a fost ciorbă de oase de pui a la grec”.

Fiind prins în momentul în care am dorit să fotografiez deja faimoase oase, farfuria mi-a fost luată abuziv din faţă ca şi când aş fi fost un chiabur al pozelor cu oase de tiucă, un paparazzo al puilor care-o “ard” prin ciorbe. Vă spun însă că ce a rămas în farfurie poate fi descris ca fiind reprezentarea culinară a bătăliei de la Rovine.

Trecând peste faza aceasta, ajungem la felul 2: iahnia de fasole cu carnaţi şi salata de varză. Iahnia avea gustul clasic al iahniei de cantina-restaurant. Cârnăciorilor prajiţi n-are rost să le dedic prea multe cuvinte, aceştia fiind nişte simpli cârnăciori la ofertă, condamnaţi la moarte prin înecare în ulei încins. Salata de varză avea un gust insipid, dar se vedea că nu era cea mai proaspătă – era mâncabilă totuşi.

Şi în timp ce îmi umpleam stomacul, iar gândurile-mi erau vesele ca totuşi aveam să mă satur cu ceva la acest prânz de pomină, la un moment dat un corp solid străin se loveşte de dinţii mei, băgându-mă în sperieţi că o parte dentară din mine a murit şi trebuie să-mi sun urgent medicul stomatolog. Conform codului proastelor maniere, dar instinctual, scuip urgent ce aveam în gură, iar asemeni unei oaze în desert, un CIOB de sticlă se remarcă lucind printre bucăţile expectorate. Consternat, stau un minut să-mi revin din starea de profundă năucire, după care chem ospatariţa să-I povestesc cele întâmplate. Cu abilitaţi deprinse din filmele cu Sherlock Holmes ia ciobul, îl analizează, şi într-un final ne linişteşte pe toţi: “E ok. E din plastic”. În timp ce toţi sărbătoream că ciobul e din plastic, ospătăriţa noastră îşi pune în valoare mişcările houdinice şi muşumalizează totul, făcând obiectul crimei dispărut, ascunzându-l lângă asul din mânecă. În acelaşi timp o colegă o atenţionează ca farfuria pe care i-a fost adus felul doi este foarte murdară, moment în care cu aceleaşi mişcări de detectiv precoce, îşi activează lupa încorporată în globul ocular şi începe să ia amprente lăsate de spălătorii de vase, pesemne puşi pe şotii. În acel moment, credeţi-mă, îi mai lipsea doar parpalacul lui Colombo.

În sfârşit. Vine şi desertul, materializat la mine printr-o nectarină, deşi mi s-au dat asigurări în două rânduri ca e piersică. Personal m-am bucurat că era nectarină, căci am o mică problemă cu puful piersicilor. Dar totuşi, încă o bulină neagră, pe pieptul hiperbolic de decoltat al ospatariţei.

Dragă Thalia, ţi-am dat prea multe şanse. Simt că merit ceva mai bun, iar în acest sens fac primul pas spre despărţirea definitivă. Îmi pare rău, dar e un demers ce trebuia făcut de mult. Restaurantul Dante îmi oferă mult mai multă atenţie, însă despre el am sa-ţi povestesc în curând. Adio.