Dacă în articolul precedent despre aventurile din Olympic Beach vă povesteam despre un gyros de calvar, acum revenim cu o relatare de la un restaurant sezonier: White Rose pe numele său. Aici am ajuns după ce cu o zi înainte am savurat o bere grecească (Mythos) şi am apucat să le consultăm meniul. Aşadar din momentul în care ne-am aşezat, ştiam deja ce urmează să comandăm şi fără a mai sta pe gânduri am început a transmite ospătarilor mesaje non-verbale, cum că suntem pregătiţi să fim luaţi în primire. Eu am comandat ciulama de ciuperci, iar prietena mea a ales specialitatea casei.
Până să ajungă felurile principale, ca aperitiv am primit din partea casei pita (lipie grecească), ulei de măsline şi ceva maioneză cu iaurt, toate acestea fiind servite într-un suport ceramic hand-made cu însemnele restaurantului.
Am comandat pe lângă şi pâine prăjită. Sincer nu credeam că o sa mănânc vreodată ulei pe pâine şi că o să-mi şi placă.
Ciulamaua de ciuperci pentru mine nu s-a remarcat cu absolut nimic, poate doar prin farfuria hand-made în care a fost servită. A fost o mâncare bună şi atât, nu ca şi când l-am fi prins pe Jamie Oliver de picior. Mă aşteptam să simt o oarecare influenţă grecească, însă a fost o mâncare absolut normală de care nimeni nu cred că este străin.
În comparaţie, specialitatea casei a fost mai delicioasă decât ciulamaua, dar probabil de-asta a şi primit rangul de “specialitate”. Aceasta conţinea cartofi, şuncă şi ciuperci, toate “sufocate” într-un sos de smântâna cu caşcaval. Deşi bună, nici această mâncare nu s-a evidenţiat în mod deosebit, fiind foarte asemănătoare cu cartofii gratinaţi – eu personal îi recomand pe cei de la restaurantul Dracula din Timişoara.
Desertul din partea casei, devenit deja o tradiţie în restaurantele greceşti, şi-a făcut apariţia mult mai spectaculos de această dată, pepenele verde care ni s-a servit mângâiat de un gingaş topping de ciocolată, în cele patru puncte cardinale fiind aşezate pe post de străjeri câteva felii de portocală, în fruntea ierarhiei administrative domnind un delicios salam de biscuiţi.
Per total un prânz uşor peste medie, dar de la care m-am aşteptat la mai mult. Ca şi preţ localul a fost de asemenea foarte decent: 5 euro ciulamaua, acelaşi preţ pentru specialitatea casei, 1.2 euro berea şi 30 eurocenţi pentru pâinea prăjită.
Faţă de Taverna Rai locul era mult mai îngrijit – deci mai primitor, iar ospătarii dezgheţaţi, chiar excesiv de prietenoşi.
Bonus: simpaticul papagal cu care poţi pierde câteva minute în aşteptarea mesei.
Revenim cu o relatare despre taverna Ellinikon pe al cărei vin am pus deja ochii, în timp ce ne facem curaj să-i încercăm meniul.
Un gyros de calvar la taverna Rai | FoodCrew
[…] de vedere papilo-gustativ, am trecut prin majoritatea sectoarelor piramidale ale mâncării: rea, mediocră şi incredibilă. De menţionat că în staţiune cam jumătate din turişti sunt români şi […]
Mâncăruri greceşti de sub Înaltul Patronaj al Zeilor | FoodCrew
[…] Dacă în primele două seri am mers la taverna Ellinikon doar pentru vin, a treia zi ne-am hotărât să şi îngurgităm ceva, mai ales că de fiecare dată când eram acolo, fel de fel de platouri care mai de care, ne făceau să salivăm mai ceva decât câinii lui Pavlov. Pentru că până în seara aceea nu am apucat să gustăm, deşi în staţiune aşa ceva se găsea la mai toate restaurantele, am comandat în primul rând un platou pescăresc. O schimbare de direcţie de la ciulamaua grecească. […]
Comentarii
ale
personal il consider cel mai bun restaurant din olympic… din cele incercate pana acum 🙂 in 2 ani