Cum era să-mi iau ţeapă la Dracula

Prima oară când am intrat în Clubul Dracula pentru o întâlnire (prin 2008) nimic nu prevestea faptul ca le voi mai călca pragul vreodată. Însa între timp două lucruri m-au facut să-mi schimb părerea: 1) mi s-a spus că mâncarea lor trebuie încercată şi 2) a aparut FoodCrew.ro

Poate unii dintre voi se întreabă ce m-a determinat în primă instanţă se refuz să mai dau târcoale clubului cu nume de “bampir”. În primul rând, când auzi de numele Dracula te-ai aştepta ca designul arhitectural al localului să abordeze stilul medieval, dar din momentul în care te afunzi în club, masa de biliard, aparatele de poker şi plasma îţi dau de înţeles că tehnologia voievodală era totuşi destul de avansată. Apoi, amalgamul de obiecte fără nicio legătură cu perioada aceea face ca aspectul restaurantului să fie şi mai dezamăgitor decât cel al Camelotului spre exemplu. Pe de altă parte, ţepele destul de înalte, armele expuse pe pereţi şi pânzele de păianjen care arată destul de natural mai salvează cât de cât situaţia.

Restaurantul dispune şi de o terasă, dar cum ea nu era diferită de cele ale barurilor de cartier, am optat să mănânc înauntru. Proastă alegere, căci singurii doi oameni dinăuntru completau o atmosferă de castel părăsit: neaerisit, fără muzică şi o lumină prea slabă pentru acea oră din zi, care stătea şi spiona la aşa-zisele vitralii, aşteptând parcă momentul oportun să dea năvală înăuntru. Mesele destul de mari, din lemn masiv, par a fi puţin mai curate decât cele de la Roy, însă nu mi-am putut face o părere foarte clară din cauza luminii fără vlagă. Deşi se află peste drum de Poliţia Judeţeană, localul parcă inspiră  că s-ar afla la incidenţa binelui cu răul, un loc în care la o masă stau interlopii, iar la cealaltă politiştii, fără să ştie unii de alţii, ambele tabere punând la cale un nou plan pentru “hoţii şi vardiştii” în timp ce iau cina şi se uită la meci.

Aşadar, reîntors la clubul bram-stokerian şi aşteptând preţ de 10 minute ca cineva să mă ia în vizor, o doamnă tare pe fuga îmi aduce meniul şi se repede din nou afară căci otomanii păreau a da năvală. La un moment dat, dau comanda în grabă pentru a nu o mai reţine pe cea mai vitează dintre ospătăriţe, care era oarecum amabilă: un gulaş de pui şi o salată de varză, plus o porţie de cartofi gratinaţi la pachet.

Gulaşul şi salata vin într-un timp chiar scurt, numai bine căci mi-era foarte poftă dar şi foame deopotrivă. Din pacate, îmi sunt servite tot în graba, peste umăr, deşi mai era juma’ de metru până în lateralul mesei, lucru care pentru un client nu e chiar confortabil. Trecând peste asta şi ajungând la partea gastronomică, pot spune că gulaşul a fost foarte interesant, foarte diferit de ceea ce încercasem până acum. Având parcă ceva mai multe roşii şi ceva mai puţin chimen decât eram obişnuit, acest gulaş, destul de picant dealtfel, a fost o surpriză foarte placută faţă de tot ce vă povestisem până acum legat de Club Dracula.

Faptul că ceva bun este imediat compensat de ceva prost pare să devină o regula prin restaurantele din Timişoara, iar în confirmarea acestei reguli a venit salata de varză care se simţea că era pregătită cu destule ore înainte, pierzându-şi evident prospeţimea. Un alt element “compensator” a fost pâinea, de care deşi nu facusem uz, m-am gândit să o consider folositoare pe final de gulaş pentru a curăţa cum se cuvine bolul. Însă şi pâinea avea deja câteva ore de la feliere, pierzându-şi asftel proprietăţile “curative”, fiind mult prea uscată.

Cu burta plină şi cartofii gratinaţi în pungă, am plecat de acolo la fel de repede precum am fost servit. Ajuns la un moment dat acasă, am degustat şi din cartofii prietenei mele care erau chiar buni, ţinând cont că au costat doar 6 lei. Din punctul meu de vedere acest fel de cartofi gratinaţi se încadrează perfect în tiparul mâncărurilor ţărăneşti, care, pe lângă materia primă obişnuită, mai conţin castraveţi muraţi, şuncă (puţin cam ieftină la gust ce-i drept) şi brânză/caşcaval. Un amestec foarte simplu de preparat acasă şi, zic eu, pe gustul oricui.

Am mai gustat într-o ocazie de la cineva care şi-a luat la pachet un şniţel de pui în susan, care a fost de asemenea bun fără a părea a fi semi-preparat.

Preţurile consider că au fost destul de mici, mai ales dacă ţin cont că mâncarea a fost în mare îmbietoare:

• 13 lei pentru gulaş (450 g)
• 6 lei cartofii gratinaţi (300 g)
• 3 lei salata de varză

Aşadar, pe lângă chinezescul din Libertăţii, acest local este înca unul din categoria “stai cu nasu-n farfurie şi nu te uita în jur”, motiv pentru care personal îndemn să comandaţi în prealabil şi să luaţi mâncarea la pachet.