S-a întâmplat să mă viziteze un prieten din Polonia şi cu ocazia asta să mă înnebunească de cap cu tochitură-n sus şi mămăligă-n jos, pentru că auzise el că asta ar fi cea mai gustoasă mâncare de pe la noi. Cum nu doream să dezamăgesc omul m-am gândit, m-am sucit şi până la urmă am hotărât că Restaurantul Timişoreana ar fi un loc potrivit pentru a încerca mâncăruri tradiţionale bine gătite.
Afară tocmai ce începuse să plouă mocăneşte pe când nouă ne ploua în gură coborând scările spre subsolul din Piaţa Victoriei, învăluiţi în mireasmă de friptane. Nu cred că s-ar fi aşteptat omul la un aşa local chiar peste drum de McDonalds-ul la care îmi povestea el că se-ndopase în urmă cu vreo câţiva ani. Săracul, cu atâtea locuri unde poţi mânca bine aflate la un crac de muscă de buricul târgului, pe el l-a biruit instinctul de turist.
Restaurantul îmi place pentru că nu l-am găsit niciodată prea aglomerat în jurul prânzului, fiind probabil ocolit de cei care se mulţumesc cu un meniu mai ieftin. Mesele nu sunt multe, iar localul iese din tiparul restaurantelor cu specific românesc supra-decorate de către nevestele patronilor cu tot felul de tâmpenii tradiţionale. Şi oaspetelui meu părea să-i placă locul în care îl adusesem, iar în răgazul avut până când am primit în sfârşit meniurile s-a holbat lung la mai toate obiectele de decor.
Ok, revenind la mâncare, ştiam pentru ce venise el aici, însă mie îmi rămaseră ochii ţintuiţi pe primul preparat din meniu: bulzul bănăţean. Era până la urmă tot mămăligă, brânză şi carne (la grătar însă) asortată cu murături. Nu prea aveam eu chef de sosuri, pipote şi alte măruntaie aşa că m-am hotărât repede :D. Nu mică mi-a fost însă mirarea să aud că amicul meu se suceşte şi că ar vrea şi el un bulz.
El îmi cere detalii despre cum se pregăteşte, neînţelegând din traducere cum se împacă toate cărneturile astea cu mămăliga şi brânza. Eu definesc bulzul şi îi explic că va primi o tochitură fără sos şi cu carne ceva mai bună. În sinea mea eram şi eu curios să văd cum va arăta mâncarea. Luăm două nefiltrate şi ne uităm la ceas puţin grăbiţi de avionul pe care-l avea în cam două ore.
Începem să povestim despre mâncarea poloneză şi mă prind că omul e sătul de sosuri; pe mine cartofii consumaţi în toate felurile m-au răpus în Polonia. Nu apucăm să trecem de spuma halbei, când din spate o prietenă ne invită să ne alăturăm mesei sale vesele, unde ea la rându-i venise cu o trupă de studenţi străini aterizaţi în Timişoara. Erau pe sfârşite cu mâncatul şi acum se luptau cu sticlele de vin roşu comandate la desert. Tărăboi şi hohote, înţepături între francezi şi portughezi cu spectatoare din Germania şi Italia – oameni faini, însă parcă ne era mai bine în liniştea mesei noastre 🙂
Un sfert de oră şi vine şi comanda. Minus smântâna pe care o comandăm abia acum. Eu mă uit la el în farfurie, el se uită la mine. Aşteptăm smântâna şi ne punem pe treabă. Poate sunt eu mai pretenţios, însă “punerea în scenă” mi s-a părut puţin neinspirată, aproape sărăcăcioasă: bulzul în mijloc, iar de jur-împrejur trei bucăţele de cârnaţi olteneşti, o bucată de costiţă cu iz de Ardeal, un mic câmpenesc şi o bucăţică de cotlet care ar fi putut fi revendicată de bucătăria oricărei zone folclorice. Murături: o jumătate de castravete spintecat în două şi bucăţele de varză. Pentru impresia artistică – două rondele de gogoşar şi trei frunze de pătrunjel. 21 de lei scurt.
Aş minţi dacă aş spune că mâncarea nu a fost foarte gustoasă. Telemeaua şi feliuţele de cârnat picant din bulz, plus smântâna extra au fost o minune! Păcat că gramajul a lăsat de dorit, de parcă tocmai la mălai era cazul să se zgârcească. Am mai avut ceva de împărţit şi cu varza “murată” care era mai mult dulce-amăruie şi puţin iuţită de praful de boia neinspirat adăugat de amorul cromaticii.
Pe măsură ce bulzul se termina, îmi dădeam seama că nu o să avem cu ce să împăcăm carnea rămasă în farfurie. Cam în acelaşi timp, comesenii se căutau de monede încăpăţânându-se cu meniul în mână să lase fix cât trebuie. Nici că există loc mai potrivit decât Timişoara pentru ca zgârcenia clientului occidental să cunoască înjurătura printre dinţi a ospătarului de şcoală balcanică 😀
Oricum, băieţi faini străinezii – văzându-ne la ananghie din cauza crizei mălaiului ne-au băgat sub nas cojile de chiflă scobite, iar noi am putut astfel să ne terminăm liniştiţi carnea din farfurie. Vine şi nota şi îmi dau seama că mişcarea cu mutatul de la masă ne-a plasat pe aceeaşi notă de plată cu gaşca veselă. Singura mea problemă era că doream să achit cu cardul. Ceea ce am şi făcut după câteva minute de confuzie în care tanti ospătăriţa încerca să-mi explice că nu îmi poate face mie un bon separat deşi n-am cerut aşa ceva. Probabil era exasperată că survolând masa nu a sensibilizat pe nimeni nici când m-a rugat să întreb şi a treia oară de desert şi cafele.
Masa ne-a căzut bine amândurora, iar concluzia a fost că la următoarea vizită trebuie să încercăm şi tochitura, dar mai ales să facem loc şi pentru ciorba lor de burtă despre care am auzit numai de bine.
Una peste alta, bulzul bănăţean mi s-a părut însuşi Banatul în farfurie, fiind un amestec de ingrediente venite din alte zări însă cărora le şade bine aşezate în blid bănăţan, chiar dacă numele ridică nişte aşteptări o ţâră mai mari 😉
Nici un comentariu