Pizza cât poţi duce
În urmă cu un an şi ceva în Timişoara puteai găsi fără efort vreo 5 localuri “all you can eat”. Azi, pe lângă oferta celor de la Restaurant Opera de la Hotel Timişoara (a nu se confunda cu Art Opera) nu prea se mai încumetă nimeni să-ţi dea mâncare cât poţi duce.
În drum spre salata din mall, am descoperit totuşi o ofertă care mi-a făcut ochii să străluce şi inima să-mi tresalte. Dosită bine la Iulius Mall, Pizza Hut are de ceva vreme câteva oferte menite să atragă masele şi probabil să schimbe atitudinea “o felie costă cât o pizza altundeva”.
Pe lângă oferte mai dubioase, gen “Happy Hour”, “15 lei în 15 minute” sau “2 produse la 16 lei” au şi una pe care până şi eu o pot înţelege: “Mănânci pizze câte poţi cu 19,90 lei”. La aşa provocare nu prea aveam cum sta locului, drept pentru care a doua zi m-am reîntors la mall însoţit de tovarăşul Gigel, pentru Pizza Hut bineînţeles 
Am intrat timid, scoţând cu smerenie căciulile plouate şi am căutat loc din priviri. Loc era destul, deşi la aşa ofertă ne aşteptam să ne dăm coate cu alţi gurmanzi. Nicidecum – ora 18.30 şi atmosfera relaxată. Mai multă lume părea să fie la ceai la Cărtureştiul de vis-a-vis.
Ne întâmpină Alex şi ne conduce la masă. Frumos, de bun simţ. Nu ne stresează cu comanda şi vine doar când închidem meniurile şi dăm să ne uităm după el.
La Pizza Hut comanda e un întreg ritual: blat subţire şi crocant, clasic sau gros şi pufos? pizza normală, medie sau mare? Pentru noi a fost puţin mai simplu, oferta de 19,90 incluzând câte pizze normale poţi mânca şi câte pahare de Pepsi poţi da peste cap în 3 ore, de la 18 la 21. Începem festinul cu 3 pizza, fiind însoţiţi şi de o prietenă venită în vizită din ţări străine. Francisca, Lucifero şi Mexicana au ajuns în 10 din cele 15 minute anunţate.
Dimensiunile unei pizza normale nu satură nici domnişoarele, dar nu cred că despre asta este Pizza Hut. Eu am încercat blat subţire, cu intenţia să fentez strategia de mareketing care spune că pâinea multă (blatul în cazul de faţă) înseamnă rentabilitate. Tot pe blat subţire au fost şi următoarele două pizza: Peperoni şi Suprema (fără porumb).
După Mexicana, Gigel a mai încercat o pizza Ţărănească şi o California. Primele două pe blat normal, California pe blat subţire – bănuiesc eu pentru că altfel nu ar mai fi intrat. Domniţa care ne-a însoţit s-a mulţumit doar cu o Francisca şi probabil cu spectacolul dat de noi la farfurii 
La a doua pizza ne-am trezit să comandăm şi sos, despre care am aflat cu surprindere că e inclus în ofertă. Până atunci nu comandaserăm deoarece, spre deosebire de alte pizzerii, pizza celor de la Hut ni s-a părut suficient de suculentă, nicidecum seacă. Şi dacă a fost să fie sos, a fost de usturoi!
Nu am înţeles de ce nu au strâns paharele de pepsi goale – când ne-am ridicat aveam mai bine de-un set de pahare pe masă. Deşi e la discreţie, cred că nu au găsit modalitate mai bună să contorizeze cât pepsi se bea la fiecare masă.
După două ore, 7 pizza şi vreo 3 pahare de Pespi de căciulă, ne-am declarat mulţumiţi. A venit şi nota şi deşi nu am făcut pagubele pe care le plănuiserăm, ne-am ridicat ghiftuiţi de la masă.
Pizza bună rău, câteva frimituri pe masa la care ne-am aşezat şi ospătari amabili care arătau uşor obosiţi – sau arătau de parcă ar fi chefuit până dimineaţa, după cum s-a exprimat invitata noastră
