Cantina Alcatel – uite bonu’, nu e bonu’

Mi-am propus să colind localurile preferate de oamenii care nu ajung acasă în pauza de masă, dorind să aflu care este calitatea mâncării, atmosfera şi serviciile. La prima vedere combinaţia câştigătoare pare a fi: mâncare multă, preţ bun şi locaţie cât mai aproape de locul de muncă. Episodul 1: Cantina Alcatel.

Am mâncat în urmă cu vreo două luni la cantina Alcatel, deservită de restaurantul Texas. Cel mai mult am regretat că nu am la îndemână un aparat foto pentru a trage în poză minunăţie de peisaj: o sală de mese plină-ochi şi mese încărcate cu mormane de mâncare pe jumătate neterminate, în farfurii şi tăvi stivuite cu indiferenţă. Am văzut şi lături care erau amestecate mai cu gust.

Atunci nimerisem la oră de vârf şi am mâncat pe fugă, undeva pe un colţişor de masă. De data aceasta am revenit hotărât să relatez cum se cuvine despre local, bucurându-mă şi de compania a 4 prieteni, obişnuiţi de-ai locului.

Deşi era ora 1, o ploaie torenţială a fost destul motiv să ţină lumea departe de cantină, locul fiind aproape pustiu.

Meniul: aperitiv – salată bulgărească / mici cu muştar, felul 1 – supă italiană, felul 2 – cartofi pai cu şniţel parizian, desert – ceva budincă la care am zis pas. Total: 17.2 lei În timp ce citeam denumirile preparatelor din meniu mai că m-a pleznit râsul: prânzul globetrotter-ilor îmi spun în gând.

Supa italiană a fost oribilă. Combinaţia de zeamă de zarzavat, melcişori paste şi feliuţe de cabanos prăjit mi-a pus la stomacul la grea încercare.

În contrast absolut, şniţelul parizian din piept de pui a fost genial. Pe lângă garnitura de cartofi pai, salata de varză a fost binevenită şi nu prea, având în vedere că m-am ambiţionat să iau şi o salată bulgărească.

Salata bulgărească a fost foarte vestejită: roşii flecite, castraveţi palizi, cubuleţe de parizer maronii pe margini şi o linguriţă de smântână aruncată pentru gust. Urât.

Cum nu mă dau în vânt după dulciuri, mititeii mioritici făcuţi în tigaie mi-au ţinut loc de desert. Seci şi puţin arşi nu m-au impresionat cu nimic, iar muştarul pe care eu pun mare preţ a fost de cea mai joasă speţă – dulce cu cocoloaşe.

Nu am mai văzut risipă şi am înclinat să cred că are de a face cu numărul mic de meseni, fetele care debarasează mesele “vânând” cu rapiditate tăvile goale.

Adevăratul motiv are de a face cu bonurile de masă ale Alcatelului. Cum un meniu costă 15 lei, iar un bon de masă Alcatel valorează puţin sub 9 lei, diferenţa de 6 lei era acoperită de companie. De când se impozitează bonurile de masă, compania a schimbat foaia, iar acum la cantină nu se mai dă papa pe bon, deci trebuie să plăteşti cash, iar la sfârşit de lună ţi se returnează la leafă diferenţa de 6 lei/meniu. În consecinţă, scoţând bani din buzunar oamenii îşi pun pe tavă cât pot mânca, uneori ieşind mai câştigaţi dacă nu iau un meniu întreg.

Dacă vă aflaţi prin zonă şi sunteţi flămânzi merită osteneala şi s-ar putea să nimeriţi vreun fel de mâncare chiar gustos. Totuşi, eu am mâncat doar de două ori la ei, deci orice alte păreri sunt binevenite.